Scrisoare către tata/ de Franz Kafka

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910-1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

Strivit sub comentariile posterității, Franz Kafka (3 iulie 1883-3 iunie 1924) nu poate fi redus la o singură formulă nici ca om, nici ca scriitor. Viața lui nu are nimic spectaculos, deși chiar el atrage atenția, într-o scrisoare, că nu există viață banală, nici neînsemnată sau monotonă, că viața e pur și simplu înspăimântătoare și că el însuși se simte atât de diferit de semenii lui, încât se îndoiește că e om. Se naște la Praga, pe atunci oraș austro-ungar, într-o familie de evrei de limbă germană. Tatăl este comerciant, iar mama provine dintr-o familie destul de avută și erudită. Franz Kafka urmează, fără entuziasm, studii de drept, încheiate printr-un doctorat în 1906, apoi, toată viața, lucrează ca jurist la o companie de asigurări, făcând o muncă administrativă. Nu s-a căsătorit, deși s-a logodit de trei ori, și n-a avut urmași. Conștiința importanței scrisului în propria viață apare de timpuriu la Kafka și e adesea exprimată. Chiar dacă încrederea în scrisul propriu are oscilații mari, scrisul e aproape organic, fizic legat de el. Cărțile lui (între care Metamorfoza, Procesul, Castelul, Colonia penitenciară, America) au dat unul dintre tonurile esențiale ale literaturii europene de la începutul secolului XX, deși multe sunt neterminate. Faima, cu excepția aprecierii elogioase a unui mic grup de prieteni, a fost doar postumă.

Scrisoarea de față e declanșată de o întrebare dezarmantă, aproape înduioșătoare, a tatălui, Hermann Kafka: „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine”. Explicația acoperă două vieți și reface o complicată relație între un tată puternic, extravertit și un fiu sensibil, interiorizat. Franz preferă să-i înmâneze mamei scrisoarea, dar aceasta, probabil pentru a-i menaja pe amândoi, nu i-o dă destinatarului, care, așadar, n-o va citi niciodată.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.” – Ioana Pârvulescu

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conștient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfășoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găsește decât umilințe. Apreciază viața, se poate spune că e un hedonist și totuși duce o existență de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-și întrețină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoționant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul și mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moștenire.” – Imre  Kertész, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

„Kafka ne scrutează viața cotidiană cu o minuțiozitate pe care această viață n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezește în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coșmar.” – Denis de Rougemont

Și atunci, de ce nu m-am căsătorit? Au existat unele obstacole, ca oricând în viață, dar viața constă tocmai în înfruntarea unor asemenea obstacole. Obstacolul esențial, din nefericire nedepinzând deloc de cazul în speță, a fost însă că în mod evident eu sunt, din punct de vedere spiritual și mintal, incapabil să mă însor. Asta se manifestă prin faptul că, din clipa în care mă hotărăsc să mă căsătoresc, nu mai pot dormi, capul îmi arde zi și noapte, pentru mine nu mai e viață, mă tarăsc, clătinându-mă pe picioare, de colo-colo, pradă deznădejdii. Și de fapt nu grijile îmi provoacă starea aceasta, deși, așa cum se și cuvine cu comoditatea și pedanteria mea, mă rod nenumărate griji, dar nu acestea sunt factorul hotărâtor, ele nu fac altceva decât, asemenea viermilor, să termine lucrul asupra cadavrului, însă lovitura decisivă imi vine din altă parte. Este în sine apăsarea generală a fricii, a slăbiciunii, a disprețului față de mine însumi.

Am să caut să mă explic mai clar: aici, în încercarea mea de a mă căsători, se unesc, cu mai multă forță decât oriunde în alt domeniu, două elemente în aparență contradictorii în relațiile mele cu tine. Căsătoria este desigur atestarea celei mai decisive forme de autoeliberare și de independență. Aș avea o familie, lucrul cel mai de seamă la care se poate ajunge, după părerea mea, și de asemenea lucrul cel mai de seamă pe care l-ai realizat tu, aș fi atunci egalul tău, toată rușinea și tirania, vechi și veșnic noi, ar ajunge atunci de domeniul istoriei. Ar fi, bine ințeles, ca într-un basm, însă aici intervine și îndoiala. E prea mult, atât de mult nu se poate obține. E ca și cum cineva ar fi ținut în închisoare și ar avea intenția nu numai să evadeze, ceea ce poate ar fi realizabil, ci, în același timp, și aceea de a clădi din nou pentru sine însuși din temnița aceasta un castel de vilegiatură. Insă dacă evadează, nu mai poate reclădi totul așa cum ar vrea el, și dacă se apucă să reclădească, nu mai poate fugi. Dacă, în relația asta deosebit de nefericită în care mă aflu eu față de tine, vreau să devin independent, atunci trebuie să fac ceva care pe cât posibil să nu aibă nici o legătură cu tine: căsătoria este cel mai important dintre lucrurile acestea și ea acordă independența cea mai onorabilă, însă, in același timp, ea se află în cea mai strânsă legătură cu tine. Să vrei să ieși din situația asta are de aceea ceva de nebunie, și orice astfel de încercare e pedepsită aproape cu așa ceva.

Dar exact legătura asta strânsă e ceea ce, în parte, mă atrage spre căsătorie. Îmi imaginez situația de egalitate care s-ar institui atunci între noi, și pe care tu ai putea-o înțelege ca nimeni altul, și care ar fi atat de frumoasă pentru că atunci eu aș putea ajunge un fiu liber, recunoscător, inocent, neîncovoiat, și tu un tată calm, fără umbră de tiranie, plin de simpatie, mulțumit. Dar pentru a ajunge la țelul acesta ar trebui să se transforme în neîntamplat tot ceea ce s-a întamplat, adică să nu mai fim noi înșine.

Însă, fiind ceea ce suntem, căsătoria este pentru mine exclusă, tocmai prin faptul că ea este de domeniul tău exclusiv. Uneori îmi închipui harta lumii desfăcută în fața mea și pe tine lungit de-a curmezișul ei. Și atunci mă simt ca și cum pentru viața mea nu m-aș mai putea gândi decât la regiunile pe care tu nu le acoperi sau peste care tu nu te-ai putea întinde. Și, ținând seama de imaginea pe care mi-o fac eu despre mărimea ta, asemenea regiuni nu sunt nici multe, și nici foarte consolatoare, iar căsătoria nu se află printre ele.

Chiar și comparația asta îți dovedește că nu vreau câtuși de puțin să spun că tu mi-ai interzis, prin exemplul tău, căsnicia, așa cum m-ai gonit din prăvălia ta. Dimpotrivă, și în ciuda celor mai îndepărtate similitudini, în căsnicia voastră am avut în fața ochilor o căsnicie model în multe privințe, model în ceea ce privește fidelitatea, ajutorarea reciprocă, numărul copiilor; și chiar și când copiii s-au făcut mari și ți-au tulburat tot mai mult liniștea, căsătoria în sine a rămas neatinsă. Poate că tocmai din exemplul acesta s-a născut ideea înaltă pe care mi-am făcut-o despre căsătorie; altele au fost motivele pentru care dorința aceasta de a mă însura a rămas neputincioasă. Ele constau in relațiile tale cu copiii, despre care, în fond, e vorba în toată scrisoarea asta.

Există o părere potrivit căreia frica de căsătorie provine uneori din teama că mai târziuâ copiii îți vor plăti ceea ce ai păcătuit tu iînsuți față de părinții tăi. Asta, cred eu, nu are în cazul meu prea mare importanță, pentru că sentimentul meu de vinovăție mi se trage în fond de la tine și e prea pătruns de conștiința aceasta a unicității tale; în plus, insăși conștiința aceasta a faptului că e vorba de un sentiment unic face parte pană într-atâta din ființa lui chinuitoare, încât orice repetare în timp a acestui sentiment mi se pare de negândit.

Oricum, trebuie să-ți spun că un asemenea fiu mut, posomorât, uscat, decăzut, mi-ar fi de nesuportat, și dacă n-ar exista altă posibilitate, aș fugi pur și simplu de el, aș emigra, așa cum ai vrut tu s-o faci numai din cauza căsătoriei mele. S-ar putea deci să fi fost influențat și de asta în neputința mea de a mă însura. Mult mai importantă însă în privința aceasta este frica de mine însumi. Asta trebuie s-o înțelegi după cum urmează: ți-am arătat că, în scris și în ceea ce are legătură cu scrisul, am făcut niște mici încercări de a-mi obține independența, niște încercări de a evada, și că ele au avut doar cele mai neînsemnate succese; și multe indicii îmi confirmă că nici n-au să mă ducă mult mai departe. Totuși este de datoria mea – sau mai bine zis viața mea constă în asta – să veghez asupra lor, să nu las să le amenințe nici o primejdie pe care aș putea-o evita, nici chiar posibilitatea unor asemenea primejdii. Căsătoria reprezintă posibilitatea unei asemenea primejdii, chiar dacă și posibilitatea celui mai însemnat ajutor pentru mine; mie însă imi ajunge că ea reprezintă posibilitatea unei primejdii. Și dacă s-ar dovedi că este într-adevăr o primejdie, ce-aș mai putea face atunci? Cum aș mai putea continua să trăiesc, căsătorit, cu simțământul, poate cu neputință de dovedit, dar, oricum, de neignorat, al unei asemenea primejdii? În fața unei asemenea posibilități pot șovăi, firește, însă soluția finală e sigură – trebuie să renunț. Zicătoarea cu vrabia din mână și cioara de pe gard nu se potrivește aici, decât la modul cel mai exterior. Eu n-am nimic în mână, totul este pe gard, și cu toate acestea eu trebuie – așa o decid condițiile luptei și exigențele vieții – să aleg nimicul. Tot așa a trebuit să fac și când s-a pus problema alegerii unei profesii.

Fragment din „Scrisoare către tata” de Franz Kafka. Traducere din germană de Mircea Ivănescu. Postfață de Ioana Pârvulescu. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, colecție coordonată de Denisa Comănescu