Scrisul ca sport national

O partitura muzicala. Doua exemplare dintr-o ziar local tiparit execrabil. O lista cu zece volume scrise, dar nepublicate. O biografie a lui Gica Popescu. O culegere de compuneri scolare despre orice: primul ghiocel, Mihai Viteazul etc. O recomandare de la un actor. O alta de la un compozitor. E-mail-uri primite de la prieteni care felicitau autorul pentru aparitia unei carti. O analiza a muncii desfasurate ca instructor cultural judetean. Pe toate acestea le-am aflat in dosarele celor care doresc sa devina scriitori, profesia inscrisa in nomenclatorul de meserii din Romania.

In numarul trecut, ma jucam cu ipoteze, scenarii – tot e Romania bolnava de gripa aviara si scenarita! -, situatii derivate din fragilitatea incercarii de a defini scriitorul. Sigur ca lucrurile sunt ceva mai complicate in acest mecanism de validare pe criteriul notorietatii celor ce depun garantie ca un cetatean care a publicat o carte sau mai multe este si scriitor. La notorietate se mai adauga autoritatea in domeniu, dar, pe langa acestea, trebuie sa functioneze si un consens al cititorilor specialisti sau nu. Comjuncturile, contextul cultural, autoritatile administrative si politice reprezinta factori ce intervin si ei – pe paliere si cu intensitati diferite, dar constant – in complicatul proces de validare a scriitorului. Beneficiind de toate acestea, A. Toma nu numai ca a fost validat, dar s-a dus saracul in lumea de dincolo convins ca romanii au avut in persoana sa poetica un al doilea Eminescu. Timpul, o alta instanta nemiloasa, nu l-a validat, iar vremurile viitoare il vor aduce la statutul, poate, de curiozitate a unei epoci. Iata ca, intr-adevar, azi poti fi scriitor (sau poate chiar mare scriitor) si maine nu mai esti decat un fapt social sau politic, pentru ca opera nu avut suficienta forta de iradiere a sensurilor, semnificatiilor, emotiilor in care sa se regaseasca si generatiile urmatoare.

Pentru a primi statutul de scriitor – in sensul in care este definita orice profesie inscrisa in nomenclator -, omul care scrie se adreseaza unei institutii abilitate si investita cu autoritatea de a a-l recunoaste ca atare. De data aceasta este vorba de un demers in buna parte administrativ.

Institutia este Uniunea Scriitorilor din Romania, care, ca orice institutie, functioneaza in baza unei legi si a unui regulament propriu. Breasla – si nu altcineva – valideaza noi membri, asadar. Conditiile de dobandire a statutului de membru al USR, deci de scriitor, sunt inscrise foarte clar. La fel si procedurile si etapele pe care trebuie sa le parcurga cineva pentru a fi primit si a se putea numi scriitor, beneficiind de mult-putinele drepturi profesionale ce deriva din aceasta calitate. Cu aceste norme si proceduri poti fi de acord sau nu, dar atunci cand te adresezi institutiei trebuie mai intai sa le cunosti si mai apoi sa incerci sa le respecti. Scriitor (validat, respectat, adulat etc.) poti fi si in afara Uniunii, dupa cum nimeni nu a spus vreodata ca statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din Romania confera automat o mare valoare literara. In fond, sunt ei uitati si contestati si nemuritorii Academiei Franceze! Conform dreptului de libera asociere, Uniunea este o asociatie alcatuita din persoane care si-au exprimat dorinta si au indeplinit conditiile de aderare la aceasta breasla. Este singura existenta dar nu si singura posibila, legea permitand si aparitia altor asociatii constituite dupa aceleasi criterii si, deci, cu aceleasi drepturi si obligatii. Dupa 1990, au existat cateva tentative de acest gen – ASPRO, Societatea Scriitorilor Romani. Viata lor mai scurta sau mai lunga a fost decisa in principal de capacitatea organizatorica a membrilor lor, dar si de o anume conjunctura favorabila mai degraba institutiei deja existente – USR – decat celor nou-create. Intre timp, insa, apele par a se fi limpezit si nimeni nu impiedica si nu mai poate impiedica aparitia unei noi asociatii profesionale.

Nu credeam ca voi fi pus in situatia de a spune astfel de banalitati, dar noi, romanii, avem marele dar de a incurca si lucrurile cele mai simple. Ma intorc spre primirea de noi membri ai Uniunii, ca sa vedeti cat de complicat pot intelege niste oameni care scriu doua litere de regulament si cat de sisifica e munca de a intocmi un dosar. El trebuie sa contina o cerere, un CV, 3 carti – de acelasi gen! – niste recomandari si extrase din cronicile dedicate cartilor. Mai intai ca este extrem de complicat sa pui trei carti de poezie sau trei carti de proza, asa ca oamenii vin cu tot ce-au publicat ei vreodata. Ce nu inteleg, de exemplu, este de ce nu s-au adresat multi dintre cei ce-au depus dosare la sectia proza sectiei de critica de indata ce aveau sase-sapte volume de contributii, eseuri, monografii critice sau de ce nu s-au dus la Asociatia Presei Sportive daca pasiunea lor de-o viata au fost biografiile celor care-au dat cu piciorul in basica? De asemenea, nu inteleg cum confunda cineva o recomandare prin care se certifica o anume incredere in vocatia de scriitor cu un soi de caracterizare a unui bun cetatean sau a unui onest functionar pe taram cultural? A-ti face meseria de instructor cultural, de exemplu, este o obligatie daca iti iei banii din practicarea acestei slujbe si un fapt cetatenesc daca nu esti retribuit. Ce are mica ta afacere de patron de presa cu statutul de scriitor de tii mortis sa pui in dosar cateva exemplare din ziarul pe care-l scoti? Cineva trebuie sa le spuna acestor oameni ca nu ne mai aflam la 1848, cand indemnul era “Scrieti, baieti, orice, numai scrieti!”. Ei trebuie sa inteleaga marea filosofie a scrisului: un cetatean care scrie nu este automat si scriitor!