Sculptorul nebun sau sfârșitul cuvintelor

Pare că i s-a interzis să vorbească. Pare că, deși are toată durerea lumii adunată undeva în gerul gurii, nu i se îngăduie s-o elibereze și s-o facă sunet. Stă sub legământul tăcerii, ascultător, deși nu i s-a cerut vreo clipă părerea. L-am văzut prima oară la Viena, la Belvedere, în niște sălițe mici, întunecate, de la parterul muzeului. Șoc întrețesut cu seducție; spaimă și curiozitate, simultan. În penumbra locului, fiecare dintre capetele (“Charakterköpfe”) lui Xavier Messerschmidt este iluminat blând de mai multe spoturi, punere în scenă ce face și mai insuportabilă, mai înspăimântătoare tensiunea fiecărui chip și a fiecărui strigăt pecetluit în muțenie. Până pe 25 aprilie 2011, Muzeul Luvru, grație unor împrumuturi spectaculoase, a izbutit să expună cea mai amplă selecție de până acum din opera lui Messerschmidt, sculptorul nebun, poate cel mai modern pe care l-a dat Secolul Luminilor.

În catalogul expozițional de la Paris, Maria Pötzl-Malikova îl califică sec: “Printre sculpturile cele mai impresionante ale sfârșitului de secol XVIII figurează fără îndoială operele lui Messerschmidt, cunoscute sub numele de studii sau «capete de caracter». E vorba despre o colecție de busturi din metal sau din alabastru la care expresia este marcantă, dificil de interpretat și exersează asupra spectatorului o fascinație din vraja căreia se poate cu greu sustrage. Aceste capete imită și, deopotrivă, interpelează, neîngăduindu-ne o clipă să ghicim adevărata intenție a artistului.” Viața lui Messerschmidt e înconjurată de enigme și de nebunie. S-a născut în 1736, într-o familie de artizani. Studiază sculptura la Munchen, în atelierul unui unchi, slujbaș al curții bavareze. La 16 ani se înscrie la Academia de Belle-Arte din Viena, unde învață rapid tehnicile de lucru în lemn, piatră și metal. După absolvire, e angajat la Arsenalul Imperial, unde e însărcinat să decoreze tunuri și să toarne busturile membrilor familiei imperiale. În timpul anilor fericiți, după perioada rococo, opera sa se îndreaptă către un naturalism pur, al asemănării, fără concesie, cu realitatea. Treptat, însă, destinul i se întunecă. Profesor adjunct la Academia din Viena, încă din 1769, Messerschmidt este respins de la titularizare în 1774 și iese din grațiile împărătesei. Motivele? “Tulburări de comportament”, “imaginație morbidă”, “pierderea temporară a rațiunii”. Profund rănit, sculptorul se retrage la Presburg (actuala Bratislva), unde își duce traiul vânzând medalioane și sculpturi mici. Anevoie, reușește să-și cumpere o casă pe malul Dunării, unde va avea, până la sfârșitul vieții, în 1783, doar doi apropiați: un ucenic și un valet. Adevărata sa operă, cea care face obiectul principal al actualei expoziții de la Luvru, se stivuiește însă în adâncul atelierului. Aici adună, fără osteneală, cu o frenezie ciudată, “capetele de caracter”, busturile neliniștii. A dorit să atingă o cifră mistică, 100, dar nu a ajuns decât la 69. Expuse, în grup, la un spital din Viena, spre delectarea curioșilor, ele vor ajunge, după moartea artistului, să fie risipite. La începutul secolului XX, în plin avânt al modernității, aceste capete fără echivalent în lume, privite până atunci ca niște bizarerii de iarmaroc, încep să fie prețuite de artiștii Secession și de medicii psihiatri și prind să fie integrate unor colecții prestigioase. “Persecutat de spirite”, asaltat de demonii interiori, Messerschmidt stătea, se pare, în fața oglinzii și se tortura, se înțepa sau se pișca până la sânge, ca să obțină în reflecție imagini ale chinului și ale durerii, pe care apoi le traducea în aliaje de plumb și cositor sau în marmură și alabastru. Fețele sunt crispate și, în mod ciudat au, uneori, un căluș în gură. Predicând castitatea și practicând devoțiunea față de cauze morale înalte, artistul încerca alteori să-și scoată durerea (de data asta reală, cauzată de boală) din pântece într-un mod magic, capturând-o în imagini exterioare. Nu a reușit să se elibereze până la moarte, dar și-a făcut chinul nemuritor.