Scurt si necuprinzator

Ceea ce dezamageste si, de la un moment dat, agaseaza este scrisul propriu-zis, sententios, nervos-eliptic si uneori ininteligibil.
Intitulata fortat-spectaculos Frigiderul cu carti, ultima carte a lui Victor Martin, aparuta recent la Editura MJM din Craiova, cuprinde eseuri (pretinse eseuri) scrise intr-o stare de surescitare intelectuala, dar fara idei demne de luat in considerare. Iata primul paragraf din primul eseu, Jumatate de masura:
“Un poet bine hranit devine un mic afacerist al culturii, asa cum pisica satula nu prinde soareci. Toti poetii vor sa aiba faima lui Eminescu, dar nici unul nu ar vrea sa accepte vicisitudinile vietii acestuia.”
De ce devine un poet bine hranit un mic afacerist al culturii – ne vine greu sa intelegem. Trebuie sa gandesti simplist (sau sa nu gandesti deloc) ca sa crezi ca poetul functioneaza ca o pisica si ca scrierea poemelor seamana cu prinderea soarecilor. Daca lucrurile ar sta asa, societatea n-ar trebui decat sa-i infometeze pe poeti ca sa obtina de la ei capodopere. Pe de alta parte, ideea ca “toti poetii vor sa aiba faima lui Eminescu, dar nici unul nu ar vrea sa accepte vicisitudinile vietii acestuia”, lansata de Nichita Stanescu in varianta, mai eleganta stilistic: “toti poetii vor sa aiba opera lui Eminescu, dar nici unul viata lui”, a fost preluata si repetata de multi autori inaintea lui Victor Martin, astfel incat a devenit un truism. Este straniu ca astazi cineva sa ne-o comunice ca pe o noutate.
Victor Martin merita respect pentru febrilitatea cu care participa sufleteste la tot ceea ce se intampla in Romania. Iar multe dintre observatiile lui sarcastice sunt justificate:
“Cultura adevarata se intretine cu bani, dar oamenii cu bani sunt cei care iubesc subcultura sau, cum ii spune acum, manelismul, ca mod de viata, nu ca o compilare a melodiilor populare din zona Balcanilor. Ei finanteaza subcultura, presa de scandal, pornografia, muzica furata, cartile de duzina, aceste viroze ale culturii, din doua motive; le plac, pentru ca sunt la nivelul lor de intelegere si, in plus, aduc bani.” (Incultura sau cultura marginala?) etc.
Ceea ce dezamageste si, de la un moment dat, agaseaza in cartea sa este scrisul propriu-zis, sententios, nervos-eliptic si uneori ininteligibil:
“Atata timp cat presa e facuta cu disperati, fomisti care nu se pot plomba in alta parte, nu vom avea o presa adevarata.”
Ce inseamna “fomisti care nu se pot plomba in alta parte”? Intrebarea ne urmareste multa vreme dupa incheierea lecturii. Se poate spune, astfel, ca ramanem totusi cu ceva din cartea lui Victor Martin…