Sectanții. Mică trilogie a marginalilor/ de Vasile Ernu

Sectele au fost mereu culte religioase marginale, puțin remarcate de restul lumii, stîrnind de obicei frică și neîncredere. Vasile Ernu spune povestea unei comunități religioase din Bugeac ce supraviețuiește de patru generații, cu toate că a trebuit să treacă prin patru regimuri diferite, mai mult sau mai puțin represive: imperiul țarist, România Mare, URSS și Republica Moldova. Secta a fost fondată la sfîrșitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Odessa. Sub influența rușilor rascolnici și molocani, a coloniștilor germani protestanți și a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă și îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate extraordinară. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta“ laică au fost mereu adversari de temut, dar și un scop pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe cale cea bună. Cum a rezistat micuțul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX? Sectanții încearcă să răspundă la aceste întrebări și să istorisească povestea fascinantă a acestei comunități, neîncheiată nici acum.

„Da, sînt sectant, pentru că așa ne‑a botezat Cezarul, așa ne strigau dregătorii și cărturarii «lumii acesteia», așa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale și marginale. Sînt la a patra generație de sectanți care de‑a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru țări diferite, chiar dacă nu ne‑am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri și dregătorii într‑un veac, încît le‑am uitat numele. Ei însă nu ne‑au uitat și ne‑au numit mereu cu ură și dispreț: sectanți.

În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat și mi s‑a spus, atît cît știu și eu din experiența directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să por­nim la drum, în față ne așteaptă stepa Bugeacului și Cărțile lui Moise repovestite prin istoria familiei și comunității mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul.“ (Vasile Ernu)

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza“, Iași, 1996) și al uni master de filozofie (Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff și redactor asociat al revistei Idea artă Ă societate. A activat în cadrul fundațiilor Idea și Tranzit și al editurilor Idea și Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul și Adevărul, precum și rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură și Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară și poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman și memorialistică al revistei Observator cultural și Premiul Opera Prima al Fundației Anonimul și a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare și cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (coord. împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu, 2008, Cartier); Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural și distins cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia și în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenția rusă azi (2012, Cartier); În  volumul Sînt un om de stînga (2013, Editura Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (coord. împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii și coordonatorii proiectului www.criticatac.ro. Mai multe detalii pe www.ernu.ro și www.nascutinurss.ro.

*

*     *

Pentru sectanții mei, lucrurile erau mai simple, pentru că educația se făcea în cadrul comunității și încercarea statului de a‑i educa pe copii era considerată un ajutor necesar și bine‑venit, dar care trebuie privit cu suspiciune. Educația se face în familie și în bise­rică, asta era regula noastră de aur.

Pe de altă parte, noua administrație, românească, era percepută ca străină, deși România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „frați“ și cărora le spunea că i‑a salvat de jugul țarist rus sau de „ciuma bolșevică“. Din acest motiv s‑a ajuns la o adevărată situație de conflict între noua administrație și locuitorii satelor și orășelelor mici de la noi. Oare de ce?

Am încercat de multe ori să vorbesc cu ai mei, cei mai în vîrstă, despre perioada interbelică și despre cum vedeau ei lucrurile atunci. Întotdeauna porneau de la o constatare ironică, devenită aproape o meta­foră a modului în care înțelegeau ei schimbările de putere de atunci. „Știi cînd ne‑a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Cînd rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră…“ Aproape toți cei cu care am vorbit mi‑au oferit acest raționament, devenit folclor. Aveau mai ales o amintire foarte clară despre reprezentanții puterii „aduși la noi să ne conducă“ și despre jandar­mul satului „adus să ne bată“. Toată lumea, chiar dacă nu luase niciodată bătaie de la „jandarmul român“, îl vedea mai străin decît pe „soldatul rus“, devenit o pre­zență obișnuită în ani de conviețuire. Îi deranja vorba, comportamentul, felul lor de a fi. Îi deranja tot ce ținea de această nouă administrație.

Populația băștinașă nu avea să se obișnuiască nici­odată cu această administrație „adusă din România să ne conducă“. Asta a fost poate una dintre cele mai proaste decizii ale puterii de la București în politica de administrare a Basarabiei. A tratat acest spațiu mai degrabă ca pe o colonie. Oamenii simpli nu pot fi prea ușor amăgiți, pentru că au un simț foarte acut al realității. Mai ales cînd e vorba despre putere.

Cum e posibil să schimbi administrația din sate și orășele cu oameni aduși din regiuni unde realitatea este percepută cu totul altfel, care nu cunosc cutu­mele locului, care vorbesc o limbă cu o sonoritate foarte diferită și care se percep singuri drept străini? Nu am înțeles niciodată de ce nu au implicat mai mult populația locală în administrarea regiunii, chiar dacă asta ar fi dus la un control mai slab al acesteia… Dar nu aceasta e tema poveștii noastre.

În mentalul colectiv, administrația românească din perioada interbelică a rămas „ceva străin“. În acest sens, administrația sovietică a fost mult mai eficientă și a reușit să mobilizeze populația din interior spre a o folosi în aparatul său de administrație și control, iar în anii ’60‑’70 a construit o nouă elită pe toate palie­rele, formată din populația autohtonă ce mai tîrziu avea să se răzvrătească și să contribuie la distrugerea regi­mului care a format‑o.

Acesta era contextul general în care trăiau ai mei în raport cu noua putere. Nu erau cele mai tragice lucruri care se puteau întîmpla într‑o zonă obișnuită cu schimbările de putere și regimuri. Pentru ei contau viața de zi cu zi și pîinea pe care puteau să le-o aducă seara copiilor. Pentru ai mei însă, lucrurile erau ceva mai complicate, deoarece nu pîinea era pe primul loc.

Greul aveau să vină abia în anii ’30, în special la finalul acestei perioade. La început, noua administra­ție îi tachina pentru că sînt „ruși“, comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atît de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administrație nouă ce tri­misese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elvețieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majo­ritatea fiind și de religii diferite. Inițial, sectanții noștri nu ieșeau prea mult în evidență. Pe noua administra­ție toate acestea o deranjau însă, pentru că nu puteau fi ținute în frîu așa cum credea ea de cuviință. De aici au izbucnit o mulțime de conflicte.

Vremurile negre erau abia la început. De fapt, nu erau negre, ci verzi, pentru că administrația româ­nească și noii lideri din zonă începeau să poarte cămăși tot mai verzi ce aveau să devină o adevărată obsesie pentru mulți.

Acest element de noutate era straniu pentru zona noastră, în care diversitatea etnică și religioasă era un lucru firesc, iar asocierile pe grupuri și comunități se făceau pe cu totul alte criterii decît cele propovăduite de ei. Cuvinte precum sînge, neam, patrie începeau să fie tot mai des auzite, iar regulile pentru cei ca noi erau tot mai aspre.

Alor mei li s‑a interzis să se mai adune pentru sluj­bele religioase sau în orice alt scop religios. Sînteți români și trebuie să mergeți la biserica ortodoxă din sat. Orice altă formă de întîlnire religioasă este inter­zisă, iar dacă nu vă veți supune, veți fi pedepsiți, i‑a anunțat jandarmul care mai nou începuse să umble prin sat însoțit de un activist legionar călare.

Vestea a părut la început un soi de glumă. Ai mei erau obișnuiți cu diverse restricții, pentru că sectanții nu erau priviți bine nici pe vremea administrației țariste. Interzicerea „oricărei forme de întîlnire“ era însă deja prea mult și nici nu li se mai impusese vre­odată să meargă la biserică. Au primit însă instrucțiuni simple: sînteți români, deci sînteți pravoslavnici și veți respecta toate rînduielile bisericii majoritare.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslav­nică? Orice sectant cît de cît educat și care‑și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să‑l iubească ca pe sine însuși“, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a‑l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne pînă la moarte, pentru că o astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat. Eu și astăzi, după ce am citit și am aflat cam tot ce se putea în materie de teologie, cînd am atîția prieteni ortodocși și am trecut printr‑un profund sistem de reevaluare a grilelor reli­gioase, fiind mai aproape de agnostici decît de sec­tanții mei, am îndoieli serioase legate de creștinismul ortodox. Și îmi dau seama că aceste îndoieli de acolo vin. Sînt înrădăcinate în copilăria și educația mea.

Firește, vorbele legionarilor nu au prea fost luate în serios de cei din comunitatea mea, care au conti­nuat să‑și vadă de întîlnirile lor. Viața lor pașnică nu avea să dureze însă foarte mult, pentru că în anii ce au urmat aceasta s‑a transformat într‑un adevărat cal­var.

– Și totuși, de ce interdicțiile și violența legiona­rilor au fost, după voi, mult mai dure decît cele stali­niste? căutam eu explicații de la bătrînii mei.

Un unchi mi‑a povestit odată această întîmplare:

– Comunitatea noastră a pătimit mult și a cunos­cut multă violență. Nu ne mai speriem noi  așa ușor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, puș­căriile și greutățile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne‑am obișnuit repede și am învățat cum să ne comportăm și să găsim soluții. Am stat în pușcărie sub țar, sub ruși, sub comuniști. Toate puterile ne‑au băgat în pușcării. Ce au reușit însă legi­onarii nu a reușit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot apa­ratul său de propagandă și violență. Legionarii au izbutit mai întîi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot apa­ratul represiv al statului, ci și populația. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poți să suporți cea mai mare violență a unui regim, însă, cînd simți că cel de alături e solidar cu tine, în neputința ta devii puternic, ți‑e mai bine, mai ușor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simți și înțelegi că nu ești singur și capeți puteri să mai reziști. Însă, cînd restul lumii te urăște, te arată cu degetul și nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidari­tate umană lîngă tine, ci doar ură și blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îți seacă speranța și îți pierzi controlul și credința. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpînește, atunci și tu intri în întuneric și nu mai ai putere să luminezi cît de puțin. Atunci cînd tu și familia ta nu puteți ieși în stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviți cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverșunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit‑o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forță copleșitoare, dar întotdeauna simțeam căldura celor din comunitate, deși ascunsă sub multe straturi de frică și disperare. Aici, sub legionari, ne simțeam goi și neputincioși în fața mulțimii care ne huiduia și ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care‑i cunoșteam și îi iubeam. Aceeași comunitate s‑a comportat într‑un fel sub Stalin și altfel sub legionari. Acesta e parado­xul. Noi eram „izgoi“, străini, ca și evreii. Și ei au tre­cut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleși“ dintre „izgoi“. Noi, sectanții, eram tratați mai „special“, pentru că, dacă ei erau „izgoii“, străini, veniți de nu se știe unde, din alt neam și altă rasă, altă religie și cultură, noi eram tratați ca „izgoii noștri“. Iar „izgoii noștri“ au o vină și mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s‑au născut diferiți, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiți. Pentru că, așa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului și ale adevăratei credințe“. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poți scăpa prin ghetoizarea și omorîrea lor, pentru sectanți moartea este prea puțin. Moartea nu e cel mai înfricoșător lucru. Mai ales în cazul sectanților, pentru care moartea e doar ultima stație în drumul spre fericirea finală și veșnică. Suferința și moartea sînt doar exerciții finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le‑au trăit ei în perioada legionară: interdicții peste interdicții, pedepse corporale permanente, umi­lințe publice regulate. Ne‑au botezat pînă și copiii cu forța… Și mai e ceva, îmi povestește bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere și de care nu s‑a atins nici măcar Stalin. Legionarii s‑au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morții, de ritualurile religioase și ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare își îngropa și își plîngea mortul așa cum știa el și cum credea de cuviință. Moartea era un subiect tabu pen­tru putere. Era o zonă liberă pentru cel care își plîn­gea și își îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă și au intervenit în ritualurile morții. Ei au fost primii și ultimii, pînă acum, care ne‑au inter­zis să ne îngropăm morții, pentru că noi eram atît de degradați în ochii lor, încît spurcam pînă și pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimi­tir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar ființe umane, nici măcar niște cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curțile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne‑au lăsat să ne îngropăm morții în cimitirele lor. După o lungă luptă și negocieri, ne‑au oferit totuși un spațiu. Un soi de „cimitir‑ghetou“.

Au trecut anii și m‑am tot gîndit la întîmplările acestea povestite de bătrîni. Au trăit niște vremuri foarte grele. Cu timpul au reușit să‑și reabiliteze sta­tutul, relațiile cu cei din localitățile în care trăiau. A mai trecut și un război care, în această privință, a avut mai degrabă rolul de a vindeca. Localnicii majo­ritari s‑au schimbat și ei și s‑au trezit din nebunia colectivă care‑i copleșise. Au uitat cu totul ce s‑a înt­împlat. Nimeni nu‑și mai amintește. Ba chiar toți neagă acest capitol din istorie. Poate și pentru că o astfel de amintire ar fi prea rușinoasă și prea dure­roasă. Doar cimitirul reține cu exactitate și încă mărturi­sește ceea ce s‑a impus în acei ani cumpliți: morții majoritari sînt la dreapta, morții sectanți sînt la stînga. Niciodată nu trebuie amestecate cele două gru­puri, nici măcar azi, după atîta timp. Cimitirul ne amintește cu exactitate că odinioară a fost trasată o linie între „izgoi“ și localnici, între „trădători“ și ade­vărați, între răi și buni, iar această linie trebuie să des­partă și să ne facă străini definitiv. Cimitirul‑ghetou păstrează și astăzi vie memoria acestei răni adînci.

Fragment din Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, de Vasile Ernu, în curs de apariție la editura Polirom, colecția Ego-grafii

Volumul Sectanții este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiții și Izgoi-Jidî