Semne de carte romaneasca

S-a constatat, pe parcursul anului trecut, o semnificativa crestere de interes pentru cartea romaneasca de literatura. Campania facuta unor carti ale tinerilor de catre Editura Polirom, lansarea debuturilor de la Parelela 45, tenacitatea Editurii Vinea in tiparirea unor poeti noi incep sa dea anumite rezultate.

Sunt, insa, doar cateva semne de redresare, inca destul de firave. Si Uniunea Scriitorilor, si asociatiile editorilor, si, mai ales, Ministerul Culturii, aflat, acesta, la un nou inceput de drum, vor avea inca de lucru, sub semnul urgentei, la reconsiderarea foarte atenta a situatiei cartii si scriitorului roman, incepand cu actualitatea imediata – cu masuri privind conditiile de editare (mult criticata lege a sponsorizarii culturii scrise), continuand cu facilitarea difuzarii unui minimum profitabil al tirajelor (prin echilibrarea subventiilor acordate editurilor cu bugetul repartizat bibliotecilor de toate gradele) si fara a neglija poblemele grave, tot de ordin financiar, generate de taxele pe valoare adaugata, regimul postal apasator etc.

Mica-mare retea de librarii ale Uniunii Scriitorilor va fi de reluat in analiza, dupa cum sunt de regandit forme de comunicare mai atractiva cu publicul. Unele idei au fost oferite, in acest sens, in Apelul lansat la primul Congres National de Poezie, organizat in toamna la Botosani. Din inventarul urgentelor n-ar trebui insa lipseasca repunerea pe baze noi a unei edituri de tip Minerva, dedicata tiparirii de editii critice – capitol in extrema suferinta…

Legile pietei vor actiona, desigur, tot mai decisiv in continuare, dar e limpede ca o politica culturala mai luminata decat pana acum, mai adaptata momentului, e neaparat necesara pentru a scoate din impas cartea romaneasca de literatura si a incuraja tendintele pozitive semnalate.

E, desigur, treaba editorilor de a-si gospodari productia in urma unei atente prospectari e pietei, de a-si organiza publicitatea cam neglijata pana in ultima vreme, de a gasi cai de distribuire a “marfii” literare. Insa, orice s-ar spune contra pericolelor de “recentralizare”, “tutela” a unui “for” sau a altuia, macar o relativa armonizare a initiativelor particulare cu directiile unei politici culturale mai largi ramane vitala pentru literatura romana de azi. Si, vai, pentru autorii ei, despre care se mai crede, comod, ca scriu doar ca sa se destinda si sa se joace, ca zeii; drept care se cuvine sa se si hraneasca cu ambrozie, vise, fantasme, idealuri…