Sensul iubirii

Ideea de festival dobandise pentru mine un sens tare ciudat, legata fiind de un personaj. Avea peste cincizeci de premii la toate festivalurile, concursurile, cantarile din tara asta, nici o carte si o vaga umbra de talent. Nici pana atunci nu fusesem un fan al festivalurilor, dar in acel moment, cand mi-a inmanat cartea care avea inscrise pe coperta toate gloriile lui de o clipa, omul mi s-a parut mai putin vinovat decat sistemul care-i bagase in cap ca e poet.

Cu aceasta prejudecata in suflet am pornit catre Mehedinti, acolo unde fusesem invitat pentru a lua parte la Festivalul Sensul iubirii.

Daca stiam ca altadata festivalurile aveau binecuvantarea materiala a organelor si a cate unui om generos din zona (cum era regretatul director de la Faimar Baia Mare, Mircea Chirila, pentru festivalurile din Maramures), acum nu prea vedeam cine ar mai putea sustine financiar o asemenea manifestare. Sa mai fie apoi lumea interesata de asa ceva? Sa vina ea, lumea, la un recital de poezie, la un simpozion sau la niste comunicari?

Greu de crezut. Simteam plutind in aer un conformism fara pereche, mai ales ca, in plina vara, fara nici o legatura directa cu zona, oamenii isi alesesera un stindard generos dar extrem de pretentios: Nichita Stanescu.

Primul semn ca traim altceva mi l-a dat locul cazarii: Gura Vaii. Asezarea are adanci rezonante contradictorii: in vremea constructiei hidrocentralei Portile de Fier (pe care am auzit ca o maritam cu niste suedezi!), Gura Vaii a fost colonia muncitorilor de la baraj.

Semnele anilor cand zona duduia de masini si viermuia de oameni se pastreaza azi in niste mizere baraci in care locuiesc chiar fostii santieristi sau urmasii someri ai acestora. Insalubre, triste si fara nici o speranta, baracile arata a tot ceea ce poate fi mai jalnic pe pamant.

In fata lor, pe pragurile odailor, ii vezi pe cei ce altadata erau fala meleagurilor astora: tristi, saraci si fara nici o sclipire in ochi. Pe acesti oameni i-a rasfatat odata viata, iar acum nu-i mai iubeste nimeni. Prezenta lor acolo, la doi pasi de marele baraj, este o aducere-aminte care nu face nimanui placere.

Mutarea Orsovei, disparitia minunatei, exoticei, unicei insule Ada Kaleh au lasat rani adanci in sufletele oamenilor. Ele nu au putut fi oblojite de kilowatt-ul care se producea aici, pe vremuri, cu un ban (chiar asa: un ban!) si nici de lumina care face sa straluceasca barajul acum.

Mai sus de colonie, Ceausescu si-a tras o vila. De fapt, organele locale s-au ingrijit ca tovarasul sa aiba unde pune capul pe perna cand vine in vizita de lucru sau la vanatoare in judetul Mehedinti. Prea impuscatul de Targoviste n-a onorat asezamantul de odihna decat de vreo opt ori, zic oamenii.

Printr-o fericita inginerie imobiliara, vila de la Gura Vaii a intrat in patrimoniul Uniunii Scriitorilor din Romania. Vreme de trei zile, aici nu ne-au atins nici macar povesti cu Ceausescu, iar cei care au avut onoarea sa nimereasca in dormitorul perechii comuniste nici nu au fost bantuiti de fantome, nici nu au auzit discursuri mobilizatoare.

Umbra lui Ceausescu la Gura Vaii s-a stins de tot, o data cu revenirea vilei la normalitate (mobilierul deosebit, ca pentru un sef al statului, totusi, a intrat pe mainile descurcaretilor din primele zile si saptamani ale bramburelii din decembrie 89, boschetii s-au curatat de securisti, usile s-au deschis larg), adica in circuit public si poeticesc.

Nu stiu in alte zile ce se petrece la Gura Vaii, dar cat timp am stat noi acolo, gazdele, fruncea fiind domnul directore, un poet admirabil, Viorel Mirea, s-au intrecut in a ne rasfata, creindu-ne senzatia ca pe lumea asta pot fi si locuri unde scriitorii se pot umfla in penele importantei lor sociale.

Numai sa nu ne fi invatat cu narav si proastele obiceiuri de a fi tratati cu multa deferenta sa ne fi ramas in sange, incat sa ne purtam anapoda pe la locurile de munca sau p-aci, prin Bucurestiul aglomeratiilor intelectuale.

O terasa cu o priveliste superba catre Dunare si barajul de la Portile de Fier, Serbia prospera neatinsa de razboi, invelisul subtire al cerului ne-au tocat noptile cu folos.

Se poate spune ca, inainte de a incepe festivalul, am descoperit la Gura Vaii si un alt semn al iubirii pentru poezie. Caci va puteti inchipui o adunare scriitoriceasca molcoma, linistita ca o casa de pensionari, fara obligatoriile intepaturi, tabere, biserici si bisericute? Sigur ca-i greu de imaginat, dar chit ca am fost destul de desi, o pace de neinteles s-a coborat printre noi.

Sa fi fost din pricina ca o fericita intamplare a adunat numai spirite compatibile si tolerante, sa fi fost din pricina ca, poate, apasat de griji si nevoi, si scriitorul roman a invatat sa se bucure de acele putine clipe in care poate fi linistit? Eu unul cred ca a fost si un spirit al locurilor si al gazdelor, dar si un spirit care ne-a tutelat fara sa ne mustre cu degetul: Nichita.

Un spirit pe care aveam sa-l descoperim si sa-l redescoperim a mia oara in cea de-a doua zi de festival, in doua momente exceptionale: un film facut de Adam Puslojic in 1983 si o expozitie de fotografii Nichita a lui Vasile Blendea.