Septembrie, o poveste de demult/ de Lucian Vasilescu

La 1 septembrie 1969, la Marsilia s-a petrecut un „fapt divers”, care l-a inspirat pe Charles Aznavour să compună un cântec care a făcut istorie – „Mourir dʼaimer”.

În mai și iunie 1968, Franța a fost zguduită de protestele anti-establishment declanșate de studenți, proteste la care au aderat, curând, și alte categorii socio-profesionale. În esență, protestele, de o amploare fără precedent, erau îndreptate împotriva oricărei forme de autoritate. Unul dintre cele mai folosite sloganuri ale acelor zile fierbinți era „Este interzis să interzici!”

Pe fondul acelei atmosfere inflamate, când libertatea fusese dezbrăcată de haina sa conceptuală și devenise, cum se spune, pipăibilă cu mâna, s-a înfiripat o poveste de dragoste. Protagoniști au fost Gabrielle Russier, o profesoară de literatură din Marsilia, în vârstă de 32 de ani și unul dintre elevii săi, Christian Rossi, de 17 ani. Părinții băiatului au prins de veste și le-au pus în vedere celor doi să pună imediat capăt relației. Ceea ce, firește, nu s-a întâmplat. Drept pentru care, părinții elevului au sesizat autoritățile, iar acestea au făcut ce știu ele să facă: au dat-o în judecată pe profesoară. Presa vremii, majoritar aservită „puterii” din acea vreme a „primăverii franceze”, a legat-o pe Gabrielle Russier la stâlpul infamiei și a batjocorit-o cu cele mai spurcate cuvinte ale limbii francize (și sunt destule!).

Justiția, oarbă, surdă, mută și tută, a dat sentința: 12 luni de închisoare pentru corupere de minori. Parchetul a contestat decizia, considerând-o prea blândă. Gabrielle Russier a închis ea însăși dosarul: a închis mai întâi ușa, apoi geamurile și a dat drumul la gaz. Era 1 septembrie 1969.

Părinții l-au internat pe Christian Rossi într-un stabiliment psihiatric. Când a fost externat, băiatul a fugit și s-a ascuns la pastorul care acceptase să țină slujba de înmormântare a Gabriellei. A stat acolo până când a devenit major, apoi a dat o declarație publicației „Le Nouvel Observateur”, după care a dispărut definitiv.

„A fost o femeie, pe care a chemat-o Gabrielle Russier. Ne-am iubit, ea a fost condamnată la închisoare și s-a sinucis. Iată cât de «simple» sunt lucrurile.”

În 1971, regizorul André Cayatte a făcut un film, cu Annie Girardot în rolul principal, pornind de la acest „fapt divers”. Muzica a semnat-o Charles Aznavour.

„Mourir dʼaimer” este aici: dhttps://www.youtube.com/watch?v=rr-_e7z73gM