SGB e altceva

Dacă, în câteva rânduri, m-a nemulțumit receptivitatea zero a cronicarilor noștri la apariții editoriale de prim ordin, corect e să spun că în cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de întâmpinare și-a dovedit funcționalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escortează Chipurile tânărului autor, confirmând publicului că e vorba de un poet veritabil, și nu de “un golan oarecare“, un mardeiaș de cartier. Iar ultima redută cade acum…

Prospețimea, naturalețea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie în sine o performanță, atât pentru lectorul blazat de câte revoluții și autenticisme artistice a consumat, cât și pentru autorul care poate – uite – să genereze efecte deliteraturizate, însă reconvertibile literar. Siguranța acestui liric cu figură de brigand (ca să nu spun “infractor” și să se sesizeze, din oficiu, organele autorității) este, apoi, surprinzătoare. Fiindcă e destul de dificil pentru un tânăr scriitor să pătrundă, în forță, pe o piață a expresivităților contondente liberalizată complet după 1989. La aproape zece ani de la Manifest anarhist și alte fracturi al lui Marius Ianuș și la vreo patruzeci (!) de la Invocație nimănui de Mircea Dinescu, fondul de provocări și retorica de rebeliune, laolaltă cu sentimentalismul difuz și cu sângele zvâcnind în arterele tinere, intră în așteptările criticului care mereu vrea și pretinde altceva.

Talentul diferențiază oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucător, trebuie să fie conștient de atuurile pe care le are și să le folosească în consecință. Pentru prima dată, după știința mea, Sistemul postrevoluționar contestat cu voluptate anarhică, avangardistă, de către poeții ultimei generații se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor și mai tânăr. În Chipurile nu vom găsi, așadar, figuri oribile de securiști reciclați în capitaliști, caricaturi de activiști care ne-au furat copilăria și politruci mafioți actuali, pe care să-i urâm sincer, cu buzunarele noastre goale de tineri adulți. Nici mizeria nu mai e ce-a fost: nu mai are conotații ideologice și motivații istorice. Poezia unei generații și a unui timp dezamăgitor se scurge înspre istoria literară. Resorbirea anarhismului în expresionism, adică interiorizarea gesticulației protestatare și topirea eului exhibiționist într-un sine convulsiv, nu mai operează, în nici un fel, în aceste versuri ale unui personaj care își acceptă și lumea, și propriul rol în ea.

În această nouă ecuație, stările lui SGB sunt exclusiv ale lui, fără valențe de generalitate și reprezentativitate; și ele nu spun mai mult decât spun, nu ascund, nu simbolizează. Traseul biografic este recompus realist ori inventat plauzibil, cu diferite momente de suferință și episoade de sordid, dar cu un calm de autor neimplicat în grozăviile expuse. De aici și diferența dintre textierii hip-hop, care se dau de ceasul morții să ne comunice lucruri extraordinar de importante, vitale pentru ei și pentru toți bărbații “adevărați” – și acest poet întru totul liniștit, relaxat pe intervalul și în tonalitățile performării.

Textele lui înscriindu-se în două clase. Una a poemelor de mai mică întindere și de mai mare efort literaturizant, o lirică a stărilor, a afectelor, a “atmosferei” interioare surprinsă prin notație rapidă. Versurile nu sunt foarte rele, dar nici prea bune, semnalizând limitele autoscopiei și contrastând, de cealaltă parte, cu piesele de rezistență. După cum vom vedea, Stoian G. Bogdan e un poet de confesiune, nu unul de explorare și desfoliere lăuntrică: “toate femeile de care mă îndrăgostesc// ajung rău// e-o ceață groasă ca muștarul/ și-o îmbulzeală despre care aș putea scrie pagini întregi/ și creierul meu se învârte dintr-o parte în alta mă/ sprijin într-o rână de zidul bisericii/ și parcă-s căzut/ dintr-un vis/ chipul tău mi se adâncește în ochi ca o galeră/ raluca/ genele tale încă îmi mai înțeapă inima/ te privesc cum te miști în ritmul razelor lunii/ la braț cu tatăl tău beat/ și gândul că ai cancer/ gândul că ai orbit/ gândul că e posibil să mori în/ fiecare clipă/ e de fapt un vierme necrofor” (toate femeile de care mă îndrăgostesc).

Întreaga măsură și-o dă autorul în a doua clasă de texte, în cealaltă față a Chipurilor. Lirica se umple deodată: nu atât de portrete ale declasaților ce au intersectat firul biografic (hoți, bețivi, bătăuși, curve, demenți, nefericiți), cât de scene definitorii în care aceste personaje pulsează încă în memoria protagonistului. Devianții sociali sunt, așa zicând, scoși din închisorile scanate de un Arghezi și un Geo Bogza și “reintegrați”, aici, în societatea care n-a apucat încă să-i penalizeze. Ceea ce în Poemul invectivă era întemnițat și condensat, monstruos prin fiecare perversitate și șocant prin reunirea viciilor într-un spațiu comprimat e în Chipurile desfășurat în mod natural și narativizat în câteva poeme absolut remarcabile.

Stoian G. Bogdan excelează, în ele, nu doar prin pitoresc banditesc. Picanteriile caracterologice și episodice, violența abruptă a unor scene și consistența fiecărei “felii de viață” nu intră în paginile volumului la întâmplare, într-un exces de “culoare”. Mă impresionează la acest debutant felul în care își controlează textul, aparent, atât de liber; regia inteligentă, montajul impecabil. În două dintre cele mai puternice bucăți din volum (A girl to remember și prima dată când am fost într-un club de striptease), Stoian G. Bogdan vine cu același tip de pendulare între un trecut intens, însă de anonim, și un prezent mai realizat și mai fad, de ins care deja a câștigat socialmente. Pe când în faza întâi sentimentele explodau și inițiau lumea personală a adolescentului îndrăgostit, acum ele capătă un sens rememorativ și o nuanță de milă afectuoasă pentru noile chipuri ale vechilor iubite. În prima dată…, distanța și balansul ce încearcă s-o acopere sunt atât de mari, încât aproape îngrozesc. În A girl…, tristețea pierderii acelei orbitoare lumini juvenile e o tristețe “medie”, o pierdere în firea lucrurilor și în logica de consum a vieții: “tu ai fost cu mine în perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fără briz-brizuri/ tu m-ai plăcut/ cu toate găurile pe care le-aveam/ când nimeni nu-și dădea nici mucii pe mine// adormit pe bănci în parcuri sau în gară/ fugeam din somn când simțeam polițiștii/ mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri/ și vomitam cu ciudă de miros de frică/ dar ei tot mă găseau cu câinii lor/ dar ei tot îi asmuțeau să mă muște/ dar ei tot mă pocneau cu pulane și cu bocanci/ până când mă lăsau inconștient printre gunoaie/ apoi se pișau pe mine și ei și câinii/ să-mi vin în fire ca să mă mai bată// tu mă căutai disperată nopți întregi/ până când se goleau tomberoanele/ abia atunci mă găseai pe trotuar/ bâzâit de muște distrus/ îmi sărutai mâinile zdrobite/ îmi spălai sângele-nchegat cu părul tău/ și-ți păsa numai de mine// chiar dacă te curtau șmecherii din mașini scumpe/ chiar dacă eram ratat până-n măduvă/ chiar dacă n-aveam nimic bun de iubit// ne-mbrățișam de parcă doream să ne stoarcem/ și ultimele lacrimi/ ne-mbrățișam ca într-o piatră funerară de Brâncuși// nu conta că mâncam pâine goală toată ziua/ nu contam decât noi// acum tu cânți răgușită un cântec trist/ sub tag-urile noastre rămase pe zid/ așa slabă palidă îmi dai senzația c-ai fugit din sicriu/ și ochii tăi privesc undeva în gol// cum îți mai merge”.

Poetul care vorbește și în numele personajului central, și-n cel al cuceririlor lui trecute, prezente și viitoare rulează rapid vârste în fond foarte apropiate, practic nedesprinse una de alta. SGB are nevoie de o distanță care să stimuleze, în același timp, rememorarea și confesiunea, ambele întreprinse de un subiect nostalgic ce se vede, nostalgic, în vechile haine și gesturi. “Golanul” și sentimentalul (fără ghilimele) se sprijină unul pe altul. Primul vine cu forța de șoc a impunerii, cu cuțitul scos sau cu pumnul gol. Al doilea măsoară drumul parcurs și oftează după pierduta primă tinerețe. “Golănia” își face loc într-o lume aglomerată la bază (și stratificată piramidal), privind cu mânie în jur și înainte. Sentimentalismul recuperează și lăcrimează, uitându-se cel mai adesea înapoi. Iată un acasă care încheie excelent – și într-un mod definitoriu – volumul lui Stoian G. Bogdan: “cobori din mașină pe țărâna în care ți s-a terfelit copilăria/ acum ești om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trântești portiera în urmă tragi din țigară fum după fum/ îți faci curaj deși-năuntru nu te mai așteaptă nimeni/ o gașcă de ani ți-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede/ nu e monica să ți se gudure la picioare/ nici Riki să-ți sară în brațe/ pășești pe potecă și îți lipsesc din mâini gălețile cu apă/ însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând în pahare/ deschizi pumnii și mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simțeai/ prost prost/ aici a bușit traian pisica ta hoață/ aici era ușa/ intri/ aici te-ai blocat/ și parcă simți leșinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenișuri și mii de șobolani/ te ghemuiești într-un colț al salonului/ și-ai vrea să plângi dar parcă fuți finalul”.

Final din registrul celălalt, golănesc? N-aș zice. Să-l completez totuși printr-unul mai “subțire”: în materie de poezie, Chipurile este fără îndoială debutul anului.

*) Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească, București, 2009, 72 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.