Și totuși, proza.../ de Alex Goldiș

Și nu s-ar putea spune că prozatorul nu se întrevede permanent în spatele poetului. Căci cele mai multe fragmente din volum sunt, de fapt, niște narațiuni despre ceea ce s-ar putea numi, în limbajul american – pe care Chiva îl preia ca atare în destule poeme – “everyday life”. Fie că e vorba de o banală plimbare cu câinele, de o vizită la biserică într-o amiază de duminică sau doar de lâncezitul la o terasă, instantaneele din Instituția moartă a poștei compun un univers în care nostalgia face casă bună cu plictisul și cu nevrozele de tot soiul. În părțile ei reușite, cartea lui Ionuț Chiva e un minuțios jurnal al tinereții în amurg. Personajul central își înregistrează, cu o abulie și resemnare de pensionar, trecerea lentă în ceea ce s-ar putea numi “vârsta a doua”. Sunt reținute, din devălmășia gesturilor de tot soiul, câteva momente privilegiate în care, însă, se poate întrevedea, ca prin crăpătura unei uși, monotona dar sigura degradare a experienței. “Vara peroni”, “Emergin youth” (tablou ironic al “frumoasei duminici de la sfârșitul tinereții noastre”) sau “românia-olanda, o seară cu ciprian” sunt, toate, presimțiri ale înstrăinării, momente în care blocajul comunicării, teama de celălalt și imposibilitatea de a o depăși devin palpabile în chiar interiorul comuniunii și al intimității. Iată un fragment din ultimul poem citat mai sus: “m-am uitat la ciprian ciprian s-a uitat la mine el era la bustul/ gol eu eram la bustul gol/ tot mai multe fire de păr poate că nu an după an dar pe-acolo după care am/ mai deschis o bere.// când tot ce vroiam era să-l întreb ce crede el/ că nu merge cu mine. apoi mi-am aprins o țigară./ afară/ era o seară grețoasă de vară furnalul pe care ciprian îl vedea pentru că eu/ stăteam la fereastră nu muncea nimic. m-am uitat la el și/ i-am zis «la ce meci te-am invitat și eu bă ciprian» când tot ce vroiam/ să-l întreb era ce crede el că nu merge cu mine”. Ceea ce ar trebui să semene, odată cu trecerea timpului, a însumare sau acumulare se transformă în deziluzie și absență. Bilanțul vârstelor – gest reflex în Instituția moartă a poștei – devine pură demascare a împuținării treptate a experienței. Căci maturizarea înseamnă prin excelență stingerea disponibilității – care aduce după ea ofilirea memoriei (poetul vorbește, într-una dintre singurele metafore ale volumului, despre “clopoțeii senili ai memoriei”) – și rigidizarea gesturilor. Fiecare vârstă nu face decât să marcheze, aproape gradual, îngustarea orizontului: “am 29 de ani și nimic nu-mi lipsește mai mult decât sașa/ care s-a născut când eu nu intrasem la facultate și/ a fost tot ce putea fi mai bun pentru mine”. Sau, în același ton: “cred lucruri despre sex, filme, politică. nu mai cred lucruri despre persoana/ mea./ la treizeci și unu de ani mă uit în sfârșit cu milă la lucruri/ cum mi-ar fi milă de un copil supradotat care are toate problemele/ și toate i se pun împotrivă”. Cel mai grav simptom al îmbătrânirii premature îl reprezintă, însă, pierderea totală a consistenței interioare. Ionuț Chiva își imaginează, într-un poem remarcabil, sufletul ca pe “o peșteră plictisitoare în care nu vezi nimic”.

Dacă mai continuă, totuși, să vorbească obsesiv despre sine, protagonistul volumului n-o mai poate face decât mediat, prin mișcările celorlalți. Interesant e că formula stilistică a volumului (o colecție de “narațiuni”) devine consecința directă a înstrăinării absolute. “Mă preocupă foarte mult parcă mai mult ca niciodată/ persoana mea și în schimb nu mai pot decât să narez” ar putea constitui moto-ul cărții. Imposibilitatea de a vorbi despre sine decât la persoana a III-a, secvențial și gradat, în dauna integralității și a continuității trăirii, face din fiecare poem un mozaic de situații și instantanee greu de pus cap la cap. Instituția moartă a poștei e drama (câtă e, căci intensitatea însăși lipsește cu desăvârșire) unui personaj care, în loc să se manifeste propriu-zis, se ipostaziază permanent: “lucrurile pot deveni foarte negre foarte dezorientate și negre/ pot fi când o profă de liceu se întâlnește la coadă la carne/ cu elevul ei idiot cu ochi de câine care e totuși și el/ un copil care stă la coadă la carne pot fi și așa de poetice/ în regimuri totalitare/ pot fi foarte negre foarte dezolante mai dezolante decât un tomberon/ în ploaie/ foarte rușinoase nedemne și triste”.

Din păcate, însă, diseminarea totală în obiecte și de-fragmentarea reflexă în secvențe, oricât de motivate la nivelul imaginarului, nu fac decât să instaleze în poezia lui Ionuț Chiva o dezordine deloc inspirată. Dacă volumului nu-i lipsește o anumită atmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mai nimic nu se reține din pasaje citite independent. Sigur că perspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cu singura condiție, însă, ca amestecul aleator de teme și de situații, expuse într-un ton alb și neutru, să nu alunece niciodată în clișeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituția moartă a poștei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasaje nu reușesc să spună mai nimic. Stângăcia și je-m’en-fiche-ismul mimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijența și stângăcia reală. Citez doar câteva mostre din păienjenișul dens, dar fără culoare, al volumului: “e lucrul ăsta bun și fără speranță care mi se întâmplă/ și despre care nu vreau să-ți spun/ e norocul meu chior care îmi dă uneori telefon/ ca să nu uit că stăm în același oraș ș…ț e că s-au așezat lucrurile în jurul meu/ și fac ca înainte de liceu cu singura diferență că mă tem să nu mai am timp/ (se întâmplă atâtea lucruri în lume)”. În rarele momente când e pansiv și are curajul să mai privească în adâncuri, protagonistul volumului devine de-a dreptul ridicol. Chiar citite în registrul farsei sau al pastișei, astfel de versuri, redactate parcă și într-o română proastă, sunt de tot nesărate: “știu înaintea ta cu o secundă tot ce ai putea să zici/ când asta stau la malul mării și mă întreb:/ e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilor sociale?/ e vorba de jenă? de o anumită condescendență?/ așa merg lucrurile? inteligența noastră afectivă s-a împiedicat/ și a rămas puțin mai în spate?/ asta stau la malul mării și mă întreb despre maturitate”.

Decât un astfel de debut în poezie, infinit mai onestă ar fi poate reîntoarcerea la proză.

*) Ionuț Chiva, Instituția moartă a poștei, prefață de Cosmin Ciotloș, Casa de Pariuri Literare, București, 2011, 80 p.