Silenzio stampa - Greva tăcerii/ de Alexandru Ciolan

Organizarea de întâlniri cu jurnaliștii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor și, mai ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenție a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mondial.

În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În română, nu trebuie să ne așteptăm să întâlnim conferința de presă, înainte de 1990, decât cu referire la realități neromânești (la noi, nu presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferințe erau însă “de dări de seamă și alegeri”).

Nu e de mirare, așadar, că prima atestare a unei conferințe de presă în baza de date a DCR este tocmai din 1981: “La Tokio a avut loc o conferință de presă în cadrul căreia președintele firmei Sony a prezentat ziariștilor primul aparat fotografic care, în loc de film, folosește un videodisc magnetic…” (R.l. 5 X 81 p. 6).

Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca și româna, din franceză) sub forma conferenza stampa și, datorită patimii cu care locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în relațiile cu presa.

Silenzio stampa este, zice-se, invenția unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot – foto 1 (decedat în decembrie 2010) -, intrat în istorie, cu nelipsita pipă între dinți, pentru că a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, și prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic, nu putem să trecem peste ea…

Selecționata de fotbal a Italiei începuse turneul final din Spania cu trei meciuri egale și un singur gol… Mergea, fără glorie și fără speranță, în faza următoare. Presa ar fi vrut pieile jucătorilor ca să le pună-n băț și să le fluture în locul steagului albastru al suporterilor. Nu era de mirare că squadra azzurra juca atât de prost, campionatul peninsular abia ce scăpase, în urma unui scandal monstru, de puroiul meciurilor cunoscut drept calcio scommesse (pariurile sportive). Paolo Rossi (foto 2), suspendat pe doi ani în urma scandalului, revenise pe teren în urmă cu doar o lună, reluându-și aproape de la zero cariera sportivă, și totuși fusese chemat de selecționerul Enzo Bearzot la națională pe post de atacant. Ziariștii erau, ca de obicei, nemiloși: Te simți bine, Paolo? Ți-ai revenit după lunga întrerupere? Când o să marchezi primul gol?

Crezând, poate, că-i va îmbuna, Paolo a răspuns ce-a răspuns la întrebări, dar a priceput curând că își răcea gura de pomană – nu vorbe voia presa, ci goluri, așa că nu a mai scos un cuvânt. Dar aceasta nu l-a ferit ca numele să-i fie legat de două incidente grave. Primul, la un antrenament, când un grup de tifosi i-au strigat “ridicolo”. S-a creat o busculadă, iar Bearzot a calmat cu greu lucrurile. Jucătorii au reacționat neprezentându-se la următoarea conferință de presă. Dacă în această întâmplare presa nu avea nici o vină, scornelile care au început să circule i se datoresc în totalitate: născocirea că Rossi și colegul lui de cameră își pierdeau nopțile îmbătându-se și drogându-se și că ar fi alcătuit un cuplu homosexual.

Se pare că nu aceste cruzimi lipsite de adevăr au stat la originea hotărârii echipei de a intra în muțenie, ci dezvăluirea unui adevăr: a primelor de joc încasate pentru partidele de până atunci: 70 de milioane de lire (peste 36 de mii de euro actuali) de jucător. Asta se pare că a pus capac la toate. Obișnuiți să fie hăituiți de ziariști și crucificați de suporteri, jucătorii s-au înfuriat, îngroziți de posibilitatea ca fiscul italian să se autosesizeze. Forma de protest pe care au adoptat-o a fost silenzio stampa – nu au mai vorbit cu presa, singurul îndrituit să răspundă la întrebări fiind căpitanul echipei, portarul Dino Zoff. Restul echipei s-a concentrat exclusiv asupra pregătirii meciurilor.

Tăcerea e de aur, spune o vorbă veche, care și-a dovedit încă o dată adevărul: squadra azzurra a crescut de la un meci la altul și a spulberat pe rând Argentina, Brazilia și, în finală, Germania. Eroul echipei italiene a fost bătaia de joc a presei de la începutul turneului final, Paolo Rossi, care a marcat șase goluri, dintre care două în finală.

Moda de a întoarce spatele presei pentru a-i pedepsi insistența ori obrăznicia nu putea să nu vină și în România post-decembristă: “(C)onducerea FC Brașov și patronul Ioan Niculaie au intrat în «silenzio stampa»”, Adev. 13 XII 01. Și nu numai fotbaliștii refuză să vorbească presei, ci cam toată lumea: vedetele și starletele (“Mona, în continuare, nu vorbește cu presa. Este în «silenzio stampa»”, G. 18 VIII 08 p. 6), politicienii (“PDL Bacău intră în silenzio stampa cu presa din afara familiei”, contrasens.com 1 XI 10), purtătorii de cuvânt (“Carrefour e în silenzio stampa. (…) Reprezentanții companiei răspund cu «no comment» la orice întrebare legată de planurile de investiții la nivel local”, Z.fin. 23 III 10), și până și… presa însăși (“Interesant este nu doar că guvernele succesive se fac că plouă, ci și că presa, care în general se înfierbântă din orice tâmpenie, pe subiectul ăsta e în silenzio stampa”, Ev.z. 1 III 11).

Ba, chiar, silenzio stampa se pare că a ajuns să desemneze tăcerea în general, fie pentru că ești necuvântător din fire (“«Silenzio stampa» în Parlament. Află care sunt deputații și senatorii care n-au scos un cuvânt în plen”, Ev.z. 16 I 11), fie pentru că dacă vrei cu adevărat poți (“În fărădelegea lui, Corneliu Vadim Tudor face «silenzio stampa» în fața anchetatorilor. În schimb, le dă declarații ziariștilor…”, Ev.z. 15 I 11).

Nici tăcerea nu mai e ce-a fost…

Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți. Are un nepot.