SIMEZE/ Inaintarea in sensul acelor de ceasornic

Uneori, e de ajuns sa stai, ca sa poti avansa. Celebrul ragaz de intretinere. Momentul de cumpana, de refill al alveolelor, cu vazduh proaspat, necesare pentru respiratia viitorului (daca nu cumva, insa, din varii si intotdeauna dusmanoase motive, ramâi intepenit pe vecie la rascruce, cu privirea sticloasa, intoarsa inspre sine!). In felul acesta, i-ai cucerit pe toti, definitiv. Si, daca ai noroc si lumea este ocupata cu alte treburi, nu te mai opreste nimeni pâna la tel. Insa alternativa tragica la aceasta victorie este rotirea. Pe care, fiindca arcul e prea mare, n-o simti, n-o sesizezi. Traseul nu se vede decât de foarte sus, la fel ca desenele de la Nazca. Astfel, se formeaza cercul nazuintelor disparute. Rareori si cu mult noroc, dupa o lunga bâjbâiala, se poate sa gasesti singura iesire din el: conexiunea la timp. In fond, chiar daca se rotesc in acelasi spatiu pâna la ameteala, acele ceasornicului inainteaza pâna hat! departe, aproape de buza vesniciei. Si asta e o izbânda. Recenta expozitie de pictura a tinerei Maia Stefana Oprea se numeste “Running in cercles“*. Poate fi vorba de un siretlic (sa alerge in cercuri concentrice din ce in ce mai mari, trecând dintr-unul in altul, pâna când circumferinta pare o dreapta!). Sau pur si simplu (e)lipsa de atentie. Ne vom dumiri mai târziu. Daca… Pâna atunci, insa sunt necesare câteva puneri la punct ale vederilor asupra celor mai proaspete lucrari (artista pretuieste mult acest termen, “lucrari”, pesemne din pricina unei pulsiuni demiurgice, atât de dominanta la junete!). Mai trebuie spus ca, pe durata unui an si jumatate, am avut posibilitatea sa mai vedem alte doua expozitii ale artistei. Deci, suntem in masura de a fi capabili sa nu gresim decât putin (o migrena pe la incheieturile rationamentelor estetice si-atât… nu ca n-am avea convingeri!). Remarcam acum un an un paradox revigorant. Stenic, fiindca, in afara suspiciunii initiale, fireasca la urma urmelor, dadea impresia sigura a indoielii risipite. Intre dilatatia imaginarului, surprinzator de matur, aproape clasicizat si inovatia ludica si cu accente justificate si imposibil de escamotat juvenile, ce deschidea o poarta semiotica inspre zona “beat“, se intindea teritoriul certitudinii (nonsalanta profunzimii duse pâna la limita insolente facea sa se simta si un usor parfum de Kerouac, Burroughs sau Ginsberg… sa fi fost urmarea studiilor sale americane?!). Era sigur: Maia alerga cu fata la viitor. Lucrarile din aceasta a treia expozitie creeaza insa un alt punct de vedere, schimba cumva perspectiva. Consecinta probabila a unei grave altercatii cu destinul, a unei zâzanii cu soarta, apare brusc, mult mai pregnanta si mai sfidatoare, notiunea de timp. Imaginile sunt acum mai lipicioase pe conceptul de clepsidra (cu tot dramatismul ce decurge de acolo!), decât cum erau odinioara, pe ideea de copilareala (de altfel, un tablou se intituleaza chiar asa: “Consumarea copilariei“!). Pare ca, doar intr-un singur an, artista a trecut printr-un proces de aprofundare a conditiei sale, de constientizare a damnarii artistului, fapt, fara indoiala, remarcabil la vârsta ei (unii nu sunt in stare de asta nici ajunsi in anticamera vesniciei!). Or, aceasta pogorâre in sine a scos-o cu forta din suprafata de joc si a aruncat-o in labirintul freatic al aporiilor tragice. Impunând o pauza. Maia nu mai alearga. Ea adasta acum si mediteaza, având grija, in acelasi timp, sa se fereasca de capcanele vietii. Momentul acesta – care poate fi inteles atât ca unul de ratacire, cât si ca unul de “aprovizionare”, depinde unde e plasata camera de luat vederi – impune, totodata, diversificarea ofertei. Polisemia graficului personal de existenta in arta. Care, de asta data, ne dezvaluie alte tensiuni. Necunoscute pâna acum. Aidoma unui copil surprins in plina vijelie optativa, “Vreau si asta!… si asta!… si asta!“, artista cauta in ultima vreme cele mai valoroase variante de potriveala. Prin credite de privire. De pilda, dupa un autoportret incarcat de umori masive, grele (ca si cum Fran’ois Villon s-ar privi singur pe el in streang!), artista uita sa-si precizeze “weltanschauung“-ul. Si ori se imprumuta cu o parere de la Dali atunci când ne indeamna “Taiati funda rosie!“, adica, sa fie limpede, inauguram un nou tarâm care-i apartine doar ei, Maiei; ori, cu “Terasa de vara (I)“, executa o reverenta discreta in fata lui Renoir (facându-i, in acelasi timp, cu ochiul, strengareste, si baronului Ensor, dar si batrânului Gainsborough, parca-i vedem aparând pe “Mr. and Mrs. Andrews“!); ori are o viziune de-a dreptul faulkneriana in ograda bunicilor (ca un omagiu adus tinutului magic Yoknapatawpha!), in tulburatorul tablou “In trecere“; ori se lasa posedata de un veritabil delir vizual pe tema derelictiunii, a “aruncarii in lume“, in lucrarea “Scufundându-ne cu veselie” (prea de timpuriu, totusi, macereaza ea “caderea din Paradis“, altminteri tabloul este provocator!); ori face elogiul disperarii, intr-un peisaj triumfalnic de trist, intitulat “O dupa-amiaza ploioasa“; ori se lasa incântata de subiecte suculente, a caror esenta uneori ii scapa (cum ar fi, de pilda, “Memento Mori“) sau, dimpotriva, o copleseste fraudulos (“In mare“). Ori, in fine, când se plictiseste(!), se apuca sa cerceteze, oftând din greu, o cutie-cofraj (“Cusca“), vazuta drept criteriu de suferinta aplicat proiectiei de labirint deschis (in care un Minotaur imaginar ar putea fi lesne urmarit de sus!) – idee bogata. Toata aceasta furie a cararilor, vorba lui Borges, “ce se bifurca” este sustinuta de un freamat al afectelor uneori mai potolit, alteori pârjolitor. Pastrând insa nealterata impertinenta vârstei; de fapt, o trufie cu rasfat, pisicoasa, precum a unui copil botos ca nu i s-au facut toate placerile. Diversitatea de stil si tehnica, deci cautarile in ultima instanta, nu inseamna pentru un artist de 22 de ani neaparat confuzie. Mult mai utila ar fi priceperea lor ca preambul al asediului asupra maturitatii. Cu atât mai mult cu cât timpul ii face artistei o favoare si curge cu dedicatie. Numai pentru ea. Basca, se roteste in sensul bun. Ce are de facut Maia este doar sa-si tina penelul in stare de veghe. Si cu ochii pe ceas. * – Maia Stefana Oprea, Running in cercles, pictura, Centrul LEADS amza_sebastian@yahoo.com

SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar de arta al lui FLORIN TOMA, scriitor si jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor “Peisaj cu fluturi noaptea” – nuvele (1986), “Mostenirea Familiei Bildungsroman” – roman (2005), “Trei nuvele sexemplare” (in curs de aparitie), al editiei “Petru Comarnescu – KALOKAGATHON” (ingrijita impreuna cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al câtorva carti de interviuri, precum si colaborator al unor publicatii din tara si strainatate.