SIMEZE / Țăranul român sună adunarea

Părăsim astăzi pretențioasele galerii. Să mai aștepte! Facem, așadar, o piruetă pe blacheu și dăm la spate salatele de catharsis ori cataiful kalokagatheic din care ne infruptăm neobosiți săptămână de săptămână. Ca să ne uităm in buletin, la cine suntem noi, la o adică. De fapt. Căci de drept, am uitat demult. Muzeul dedicat săteanului național* l-a descoperit pe acesta (adică pe țăranul român!) in veșminte de sărbătoare și alergând cât il țineau bojocii de bucurie, peste relieful nostru fizic și metafizic, peste arii din opere și hip-haturi, peste văi și pârloage, peste dealuri colineare și câmpuri semantice, prin pădurile rămase in picioare și ocolind, cât se poate, izbânzile dezvoltatorilor imobiliari. Toate, cu singurul scop al vieții sale in acest moment: spre a sărbători faptul că, in sfârșit, a reușit și el să adune ceva. Să pună deoparte, in loc să risipească. Să tezaurizeze, in loc să arunce la trash. Mă uit acolo, in “Sala Irina Nicolau”, la mătușa Ileana din Jina. Imi aține calea, așa, imbrăcată frumos, cu o ie cu trandafiri aurii pe fond negru, cu o basma groasă de lână neagră ce-i prinde părul la spate și cuprinsă intr-o fotă maiestuoasă. Singurele detalii in plus față de fotografia de pe albumul național sunt perechea de ochelari ce atârnă pe piept, de șnurul legat după gât, ciorapii lycra și pantofii tip papuc, la modă cu mulți ani in urmă. In rest, impecabilă. Fără plastic. Imi intinde cartea de vizită (da, are așa ceva, pe care sunt menționate adresa și numărul de mobil, de ce vă mirați?!) și mă invită la ea in sat, acolo, lângă Miercurea Sibiului. Zic: “Bine, da’ omu’ dumitale ce zice că i-ai ocupat casa cu muzeul?”. “Ce să zică – iși ia un capăt al șalului și-l prefiră printre degete – o bombănit el la inceput, da’ acuma s-o gătat, face treabă și mă ajută!”. Șase țărani, șase oameni, adică două muieri de ispravă și patru gospodari robace, care nu se știu unul cu altul, căci fiecare locuiește in altă parte a țării ăsteia numite România, ce s-au gândit ei așa, deodată? Ce le-a venit? Și și-au zis, fiecare-n barba lui: Ia să vedem noi cum e cu veșnicia asta, dragă (perversul de Woody Allen, ca orice…nemuritor, consideră că eternitatea este foarte plicticoasă, mai ales in partea ei ultimă!). Cum ar fi – și-au zis netulburați de nimic cei șase – să adune ei viața satului lor in casa proprie? Aflăm că sufletul Ilenei Morariu din Jina este in Muzeul Păstoritului, pe care l-a deschis acum trei ani intr-un fost grajd și in ograda sa din ulița Salcâmilor, unde a adunat cu bărbatul ei peste 2.000 de exponate, unele donate, altele cumpărate (de la cruci, icoane, ștergare, traiste, carpete, ploști și sărărițe, până la putinei pentru unt, ciubere, donițe, crestea pentru fărâmițat cașul, balanțe, troace pentru lapte, lăcrițe, adică intreg inventarul “vintage” al stânei tradiționale cu care “păstorul neintristat” produce faimoasa telemea a locului, ușor fermentată, “usturoaie ca gura de jinăroaie”). Și mai aflăm ceva. De astă dată, ceva ingrijorător și trist. Intâi, că doar până in 1995 s-au mai organizat in Jina jocuri ca pe vremuri la vavilon (pavilion), unde feciorii și fetele se intreceau in jiană, invârtită, purtată, hațegană și altele. Și că anul trecut, de Sărbători, a fost pentru prima dată in istoria acestei așezări de 4.300 de suflete și cocoțată, precum Roma, pe șapte coline, când tinerii nu au mai constituit ceata junilor pentru colindat. Tușa Ileana se ține insă dreaptă. George Nechiti din Feldru (intre Năsăud și Sângeorz-Băi) are o colecție uluitoare. Dar, mai intâi, e bine de știut că Feldru trăiește o dramă: din cei 6.010 locuitori, peste 2.000 au luat calea pribegiei, fiind plecați la muncă in Spania, Italia, Irlanda, Austria. Dar și o bucurie: cu banii câștigați prin străinătățuri, și-au ridicat case mândre și frumoase, cu odăi mari, incăpătoare, ba chiar și-au pornit și câte o mică afacere. Colecția ocupă toată casa, de la mansardă la hol și de la acareturi la ogradă. Și este diversă. Ordonată tematic. Avem, așadar, sculpturi in lemn, apoi costume, țesături, ceramică, colțul cinegetic cu trofee de vânătoare, colțul religios, cu cruci, icoane, veșminte preoțești, cărți liturgice și alte obiecte de cult, după aceea, utilitare de gospodărie (ceasuri vechi, ticlăzăie – fiare de călcat cu cărbuni, râșnițe, storcătoare pentru roșii, vase de lemn și de ceramică etc.), apoi spațiul rezervat copilului, unde există un căruț adus din America in 1904, un aparat vechi de proiecție, leagăne (săhăidace), apoi “camera de zestre”, “zona oilor”, unelte de muncă (printre care, un “cir de imblătit grâul” și un “gloagăr pentru despicatul cherestelei”). Pentru uluire, aflați că nea George a fost șef de post la Ilva Mare, Șanț și…Padova(!). Paul Buța a scris mare, deasupra obiectelor din muzeul său de la Șivița (lângă Tulucești- Galați): “Puneți mâna!”, in loc de binecunoscuta interdicție “Vă rugăm, nu atingeți exponatele!”. Așa a vrut dânsul. Cum tot dânsul a dorit să fie și actor de revistă la teatrul muzical din Galați, și creator de măști populare fabuloase, pe care le poți intâlni la Viena, la Bruxelles, la Chișinău, la Veneția (este unul dintre cei mai faimoși “mascologi”, cum il numea Romulus Vulcănescu!), și visător al unui muzeu viu (adică, de-adevăratelea, unde se pot practica meșteșugurile străvechi specifice). Acum vreo șase ani, a cumpărat o casă in paragină la Șivița și a transformat-o după modelul tradițional, iar grajdurile și acareturile au devenit ateliere de olărit, de confecționat măști, de lemnărie și de țesut la război. A construit un cuptor de pâine, la care se gătește pentru cei care-și petrec ziua in gospodărie, iar in spatele casei, o pivniță acoperită cu lut și iarbă, apoi o fântână in ogradă, a sădit pomi și straturi cu flori și legume. Când este vizitată, gospodăria funcționează la…parametrii proiectați. Lui Lajos Szocs din Crișeni (intre Sângeorgiu de Pădure și Cristuru Secuiesc), i-a venit altă idee: a pus paie lângă paie și a adunat in muzeul său toate obiectele posibile ce se pot face din ele: pălării de țară, carpete, straie de sticle, miniaturi, papornițe, vaze, lustre etc. Muzeul Pălăriilor de Paie este amenajat intr-o casă țărănească renovată, veche de mai bine de un secol, unde sunt expuse peste 200 de pălării din intreaga țară, in timp ce intr-o anexă este prezentată tehnica de fabricare a pălăriilor, de la seceratul paielor, până la obiectul propriu-zis. Aici se află și cea mai mare pălărie de paie din țară, inregistrată și in Cartea Recordurilor, ce are un diametru de 2 metri și a fost confecționată din 500 de metri de impletitură de paie și 1.800 de metri de ață. Și mai sunt pietre, prin curte. Mii. Găsite te miri pe unde și care, toate, parcă au fost sculptate de un maestru al perfecțiunii, căci reprezintă diverse animale și obiecte, ba chiar și o șapcă. La Crișeni nu te plictisești. Zulfie Seidali din Cobadin a construit impreună cu bărbatul ei o casă tătărească, așa după cum le este lor felul. Jumătate tătăroaică, jumătate româncă, i s-a oferit să stea in Turcia, dar a refuzat: “La mine-n România-i acasă!”. Este directoarea grădiniței turco-tătare din Constanța, unde a inființat formația de dansuri “Kelebekler” (Fluturașii), iar in satul casei-muzeu, formația corală de femei “Fetele din Cobadin”. Ca și bărbatul ei, Nardin, a fost dintotdeauna pasionată după obiectele vechi ale etniei, pe care a inceput să le strângă incet-incet de la rude, de la cunoștințe, de la prieteni. Și, după 10 ani, a luat ființă “Casa Tătărească Zulfie Totay”, deschisă in 2002 (“totay” este un apelativ de politețe specific tătărăsc, folosit de către mamă și fiică pentru a-i desemna pe membrii familiei!). Casa bătrânească are trei incăperi, impărțită după obiceiul tătărăsc in: camera soacrei (kayana odasi), camera musafirilor (misapir odasi) și camera miresei (kelin odasi). Măsuța rotundă și joasă (kona) pe care se mănâncă, apoi covoare, perne, șervete și batiste, țesături din pânză de casă și mătase cu motive tătărăști, gherghefuri, obiecte prețioase, șiraguri de mărgele și paftale bogat ornamentate – sunt acolo pentru a provoca uimirea. Aceeași uimire blândă și ecumenică pe care o au și pelerinii creștini care, in drum spre Mânăstirea Dervent, se opresc o oră, curioși, să viziteze un sălaș tătărăsc. La Bârsești, se găsește “Rădăcina Vrancei”, ingrijit de Costică Beșa, care crede cu tărie că in acest sat s-a așezat unul din fiii Vrâncioaiei, Bârsan. Așa cum fiecare dintre cei șapte băieți ai vajnicei și iubitei femei se spune că a primit din partea domnitorului cel Mare, după victorie, câte o veselă moșie. Povești? Costică Beșa zice că nu. Că așezarea e fermecată frumos. Și că el, deși nu are decât patru clase, este unul dintre cei vrăjiți. Căci știe să cânte la multe instrumente (bucium, caval, fluier, trișcă, vioară, ocarină, piculină), cunoaște toate dansurile locului, este un impătimit colecționar de vestigii ale vieții vrâncene și un autodidact de mare stimă. Și, nu in ultimul rând, este un creator de balade pe note (un cantautor, adică!!). Dacă vreți, despăturiți pliantul turistic și puteți merge singuri la Bârsești. Ca să vedeți cele 400 de obiecte adunate la “Rădăcina Vrancei”de un fost cioban până in 1960, apoi șofer, dar un om inteligent, talentat, harnic și neliniștit, cu copii mari, la casele lor acum, imprăștiați in lume până in Canada și ale cărui strălucite studii sunt in domeniul vieții. Insă până când ajungeți acolo, ascultați aici: “Că viața era mai bună/ Când eram cioban la stână, /Nu puțea haina-a benzină,/ Nici cămașa-a motorină./ Tot a brânză miroseam/Și cu bulzul mă-ngrășam./ Oițele le pășteam, /Pe sub brazi eu mă umbream,/ Stăteam cu burta la soare,/ Cu drag priveam la mioare”…E adevărat oare? *) – Porți și ferestre deschise, Muzee și colecții sătești din România, Muzeul Țăranului Român amza_sebastian@yahoo.com

SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar de artă al lui Florin Toma, scriitor și jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor “Peisaj cu fluturi noaptea” – nuvele (1986), “Moștenirea Familiei Bildungsroman” – roman (2005), “Trei nuvele sexemplare” (in curs de apariție), al ediției “Petru Comarnescu – KALOKAGATHON” (ingrijită impreună cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al unor cărți de interviuri, precum și colaborator al unor publicații din țară și străinătate.