SIMEZE / Titanul de iarmaroc sau Gâlceava lui Boțan cu lumea

Din pricini ce țin de obscuritatea in care se pierde simțul măsurii, secerat mișelește pe la spate de trufie, unii oameni rămân toată viața (cum spunea cineva, cândva, indreptățit, despre armata noastră, „ces Roumains admirablement desorganises”!), intr-un balans al dezechilibrului existențial foarte păcătos. Cu efigia săpată in stânca unei nepriceperi devastatoare. Bieții de ei nu ințeleg nimic din ceea ce li se intâmplă. Sunt belalii și confuzi ca niște elefanți roz-bombon evoluând la trapez. Se nasc, trăiesc și se sting intr-o lăfăială călâie, sinonimă cu fericirea unei fresce in care cenușiul este cea mai stridentă culoare. O totală necunoștință de cauze și, implicit, de efecte (din rândul acestora, singurele pe care le acceptă sunt doar cele cazone!) le corodează și le face franjuri pe margini până și ipoteza că ei ar putea exista cu adevărat. Toată această buimăceală ii vatămă intr-un singur loc: la organul de receptare a evaluării. Nicio analiză nu le convine, orice observație ii descumpănește, acreala lor nu e potolită decât de grosimea chenarului de la ferpar, iar critica le provoacă bășici de furie la colțul gurii. Ba unii, supărați rău de tot pe administrația vieții, pentru că pe scara lor de bloc ei sunt perfecți, se auto-exclud chiar și de la licitația privind codul bunelor maniere. Gh. Boțan este un pictor. Mare, mic, uriaș, gigantic, minor sau insignifiant – este treaba istoriei să-i facă loc printre paginile sale. Dar, in orice caz, respectabil și onorabil, altfel spus, un artist cu dreptul la respect și la onoare. In ce ne privește, insă suntem nevoiți să facem o rectificare, deoarece constatăm că arțagul dumisale (innobilat de volute logice și comportamentale ce amintesc de pledoaria unor zarzavagii!) a depășit limita admisă de normele eleganței. Chiar și in lumea veșnic nevrotică a creatorilor. Zilele trecute, la galeria Simeza, Gh. Boțan, inghițit de vinilinul negru al unuia din anticele fotolii de la intrare, păzea expoziția fiului său. Drept e că arșița de afară putea să cauzeze oricui, mai ales unui octogenar, bașca supărat pe lume. Dau să intru să văd ce mai expune Vlad Gheo Boțan. „Cine sunteți?”. Mă deconspir politicos. Stă o jumătate de minut până când macerează informația. După care, se luminează și dă verdictul. Negativ, din păcate. „Dumneata, nu!…Dumneata nu mai scrii despre mine!”. Blocaj. Halucinație? „Domnu-i acasă?…Dacă nu te superi, un pahar de apă!…Teribil mi-e de sete!”…Tot ce se poate. „Cum e posibil să spui că eu am o cooperativă?!… Așa mi-a zis cineva că ai scris despre mine!”. Particip la suferință și trec rapid prin minte toate fișierele despre Gh. Boțan, de la Războiul de Independență incoace. In fine, descopăr un text de anul trecut, sub semnătură proprie. A naibii fatalitate, fix tot in august. Și tot in Ziarul de Duminică. „Cooperativa Boțan&fiul” se intitula, despre comuniunea tată-fiu. „Dar dvs. l-ați citit?”. „Nu, da’ mi-a spus mie cineva că…!”. „Nu credeți că ar fi mai bine să-l citiți dvs. personal?”. „Nu!…Cum iți permiți dumneata, când despre mine au scris Schileru, Comarnescu, Frunzetti… Gata! Nu mai ai voie să scrii despre mine!”. Corect! Am ieșit sub soare, din nou. Nimic nou… „A!… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Intoarce, birjar!”… Cronica unei cronici ratate, nimic mai mult. Dar recunosc că, la paritate, am făcut rost de o fabulă frumușică. Și cu glazură moraligenă, pe deasupra. Prin urmare, de-un pamplezir așa, dacă „maiorul” Boțan (și acum un an am remarcat asemănarea perfectă cu personajul omonim din schița lui Gh. Brăescu!), deci, dacă ar fi catadicsit și ar fi parcurs singur, trecând peste cataractele inspumate, cele scrise atunci despre domnia sa, ar fi dat peste următorul pasaj: „In schimb, pictura lui este la antipod față de jupâneala afișată ostentativ de autor. Nu mai are poftă de scandal. E singur, e trist, e romantic, e emotiv, e destins. E un instrument al sensibilului ce vibrează. Peisajele, cu predilecție cele de toamnă, au ceva din liniștea sapiențială a ințeleptului care cunoaște parfumul frumosului decorticat de aparențe. Tușele groase de ruginiu, alb sau roșu-vermillon sunt cât se poate de lucide. Deliberat spectrale. O adevărată simfonie fantasmică dirijată cu penelul. Chiar și atunci când se ia la intrecere cu fiul pe subiectul Veneția, tatăl câștigă. Prin patină, prin tulbure, prin evanescent bine strunit. E un aer curat acesta. Deși ostenit, e frumos. Ca o datină.”…Orbete cum sunt, n-am văzut bine? Fără să-și dea seama că singurul lui rol potrivit ar fi al unui bătrân ințelept, Gh. Boțan e demult inscris in armată. In cea a titanilor inchipuiți și afectați, ce se ghidușăresc prin cotloanele societății, cu o insistență nesănătoasă. Și care, tot așteptând o viață intreagă marile incleștări mitologice, iși fac mâna prin iarmaroace cu prețuri de dumping la simț.    

amza_sebastian@yahoo.com