SIMEZE / Ultimul messer din Slatina

Culoarea lui Spiru Vergulescu* –
nu numai a picturii, ci și a vieții – nu diferă de nuanța sa de
bază, căreia, la o verificare, i se suprapune. Firește că exact.
Fiindcă, dacă e să ne răsfățăm zâmbind, aceasta ar fi conformă cu
butada savuroasă a veșnicului neastâmpărat Francois Cavanna, care
ne atrage atenția: “Cameleonul nu va avea culoarea cameleonului
decât atunci când va fi așezat peste alt
cameleon“.

Așadar, amprentată bine,
personalitatea lui Spiru Vergulescu împrumută exact culorile de pe
paleta sa. Roșul ambițios de beretă (atunci când pictorul vrea să
se viseze, fără să aibă nici cea mai mică urmă de trac, ucenic de
Leonardo sau vecin de șevalet cu Rembrandt!), de altfel, un roșu la
fel de aprins ca rochia iubirii cărunte, la Gunka cea melancolică.
Verde de livadă cu zarzări înfloriți sau extras direct din dealul
Grădiștea și Malul Livezii. Brun-roșcat palid de Balcic la ferestre
albe cu volete (veșnic închise!). Bleu sidefiu de Kaliakra cu
stânci și nor în formă de aripi sau de insula grecească Hydra, cu
palmier șui și-o stradelă încremenită în curbă. Violet de Violeta
și de siluetă de artist ce privește pierdut în depărtări pe
fereastra veroneză a atelierului său. Galben stins cu trepte de
uliță cehă din Praga ori, mai vioi și mai vorbăreț, de casă cu
bârfitoare din centrul vechi al Slatinei. Apoi, dar nu în cele din
urmă, albul ivernal (mult alb, nămeți uriași de alb… ohooo! dacă
puteți să rămâneți cât mai mult în “iernile” lui Spiru, în mod cert
cele mai frumoase din câte există pe această lume, căci Archibald
MacLeish poate să depună mărturie, da! e adevărat, “Winter is
another country“!).
Atunci când nu se deschide spre
un colțișor de lume, de casă, de grădină, de univers ori de stradă,
ochiul magicianului se întoarce spre sine în atelierul său. Vădind
ambiția renascentistă nedisimulată a cultului pentru măestrie, de
care numai un “messer” (adică un Stăpân, adică un Maestru!) este
capabil. Cu ferchezuiala aproape heraldică pentru propria-i
proeminență, imaginându-se, pradă unui mic, dar rapid explicabil
acces de vanitate (mai ales la un oltean veritabil!), drept un
Pantocrator cu zulufi înspicați ieșind de sub bereta roșie, cu
tunică neagră cu bumbi argintați, mâneci bufante și manșete albe
și, în sfârșit, cu penelul în mâna dreaptă, pe care se zărește un
inel greu cu sigiliu. Este proiecția metafizică a unui spirit
vizual divergent (în tonuri când ludic-balcanice, când grav-baroce,
când limpezi-iberice, când de-chirico-valahe!), care își respectă
cu sfințenie împrejurările și împrejurimile. Îmbogățite primordial,
să nu uităm, cu ordinul de mărime infinită a iubirii, etern numită
Gunka. Soție, muză, alter-ego și, nu în ultimul rând, principiu de
viață și de dincolo de ea.
Iată de ce i se pot ierta cu
mărinimie crizele de alintare pe care orice artist uriaș le ascunde
cu greu în căușul inocenței sale naturale (de a se vedea peste tot
numai pe el, pe stradă, în atelier, în pasajul Villacross, în
ipostaze biblice, oriunde, de a semna până și albumele aflate pe
masă în diversele naturi statice ori de a se surprinde stând de
vorbă cu personaje costumate gata de epocă; totul, la fel ca în
regia unei piese dramatice ce-l are protagonist pe el – și, la urma
urmelor, chiar așa și este, nu e nici o exagerare!… apropo! de
foarte multe ori există impresia că tablourile sale sunt, de fapt,
nenumărate cioburi dintr-o uriașă scenografie a
lumii!).
Din retrospectiva de la Galeria
Cercului Militar Național, ce adună din diferite colecții doar 49
de tablouri, altminteri generoasă și echilibrată (unul dintre
organizatori mărturisea într-un aparté că, în general, e destul de
riscant să se expună prea multe piese într-un singur spațiu!),
lipsesc, cu siguranță, numeroase lucrări, cum ar fi, dacă luăm la
întâmplare, “Pod venețian“, “La Tescani“,
“Sighișoara“, “Calcane albe“, “Vilă în
Spania“, “Intrarea în Brașov” ori magic-tulburătoarea
“Înmormântare“. În contrapartidă, însă, ele pot fi admirate
pe site-ul galeriei virtuale a pictorului. Acolo unde se găsește o
altă pânză extraordinară, intitulată, ni s-a spus, “Iarnă în
Slatina“. Ar fi păcat să n-o vedeți, chiar și cu ochii minții.
Fie și numai pe temeiul acelei lucrări – o stradă maiestuoasă de
provincie coșcovită de iarnă și de frig, la capătul căreia privirea
însă nu poate ajunge, fiindcă undeva, la mijloc, are loc o explozie
de alb inexplicabilă, ca un bulgăre de zăpadă uriaș pulverizat, ce
înghite întregul orizont – deci, fie și numai pe acest temei, se
poate așeza o întreagă serie literară fantastică de nădejde,
pornind de la Karel Capek și terminând cu Julio Cortàzar; sau
invers, începând cu H.P. Lovecraft și sfârșind cu Adolfo Bioy
Casares. Pentru că “messer” doar provoacă. El nu rezolvă. Nu are
ce. Fiindcă, la el, stocul de probleme s-a epuizat.
Spiru Vergulescu este, apoi, un
exemplu rar de “eternel retour” la matrice, la biotopul său
natural. Urmare a sinesteziilor provocate, la naștere, de locul de
baștină, el s-a întors reflex, mereu și mereu, acolo. Deși
“emigrat” la o vârstă fragedă în București, artistul a perceput
Slatina ca pe creuzetul său originar (altminteri, comun și altor
spirite: Eugen Ionesco, Lipatti, Minulescu!). Ca pe un piept
matern, cald și primitor, de care nu se poate dezlipi niciodată.
Titlul de cetățean de onoare al orașului, o casă-muzeu (cu faimosul
său atelier!), o grădiniță ce-i poartă numele și un concurs de
pictură la școlile din Slatina sunt gesturile firești pe care
toposul le face în beneficiul eroului. De iubire întoarsă veșnic.
Spre aducere-aminte. Tocmai de aceea, muzeul de artă al locului își
împarte patrimoniul de artă contemporană în două secții. Una este a
lui. Cealaltă este închinată lui Ion Popescu-Negreni, alt “messer”
din Oltenia și fost profesor al său la Belle Arte. Deci, în
concluzie și fără confuzie, în același timp împiedicând pateticul
să țâșnească din clișee, totul (atât viața, cât și postumitatea!)
se întemeiază pe iubire.
Pictura lui Spiru Vergulescu nu
face rabat. Sigur, cu străduință neuronală și cu râvnă nedomolită,
ea poate fi imaginată. Ori, și mai cu aplecăciune, cercetată cu
lupa academică, analizată, depozitată și clasificată. Însă, dincolo
de toate aceste acțiuni banale, de iubit, ea nu poate fi iubită
decât printr-o singură lentilă. Cu privirea. Atât. Descosând-o cu
migala unui condeier în inimi de diamante. Pe dinăuntru, pe
dinafară…

*)
Retrospectivă Spiru Vergulescu, Centrul Militar
Național, Galeria Artelor

amza_sebastian@yahoo.com