Singurele asigurări rentabile/ de Felix Nicolau

Fără să trăiască în vreun fel din literatură, fără să aibă formație umanistă, Florin Hălălău înțelege poezia puțin altfel. Spun puțin pentru că el este, totuși, un cititor înnărăvit, ceea ce asigură o infuzie livrescă artei lui. Partea bună este că mintea sa este limpede și raportul cu cititorul binecumpănit. Intenția este de a comuinca ceva, nu de a practica terapia scrisului.

Asigurările de viață, Editura Brumar, ale lui Florin Hălălău fetișizează poezia, însă nu uită de realitate. Mai bine zis, poezia este considerată în raport cu societatea consumistă. Așa este poemul deschizător de plachetă, o întâlnire cu nora iuga: fetița alintată, de 80 de ani, proslăvind versul, este vizionată prin vitrina unei mezelării berlineze. Amintirile comuniste, recuperate și ele prin geamul unei vitrine, capătă aură poetică, ca în copiii lumii doresc pacea. O poeticitate tandră și ironică, totdeodată, îmbrățișare și îndepărtare.

Poem livresc trebuie preluat integral: “paloarea de mobilă veche/tușeul slab/al pianului din colț/probabil ceva carte/și mai mult ca sigur/un oblon închis/ca o pălărie/pe capul unui mort”. Abordarea este a unui fotograf anticarial, cu ochi foarte dotat pentru realizarea de compoziții.

Inspirația hălălăuiană are constant nevoie de model. Aproape orice este de folos, mai puțin situațiile vulgare și violente. Bunăoară, muzica lui Eric Clapton, filme, cărți, memorii geografice și istorice etc. Muza poetică cea mai des invocată este poezia însăși, înfățișată sub toate formele și în toate pozițiile posibile.

Pe mine m-au atras mai cu seamaă textele de viziune, interiorizate și nițel autiste, chiar dacă tot anecdotice: “în locul ei a venit absența/un spațiu gol care îi semăna perfect/s-a așezat lângă mine în stația de autobuz/toată lumea ne privea/de parcă se întâmpla ceva neobișnuit/un domn în vârstă a ajutat-o să se urce/ne-am așezat unul lângă altul…” (în locul ei a venit absența). La fel, excelente textele condensate, lucrate în filigran și încărcate de sens. În Florin Hălălău se ascunde un pictor de acuarelă și de cyberspații: “amprenta/văzută ca prin lupă/în picătura de ploaie/felul cum îți aranjai părul/și cum deodată/te-ai tăiat la mână/sângele tău nu curgea/era ca un abur” (amprenta).

Și lui, precum scriitorilor filologi, le reușesc cel mai bine textele referențiale, nu cele narcisiste. Vizionând un film ca Le souffle au coeur (1971), de Jean Luc-Godard, înțeleg de ce naratologia și structuralismul, precum și Noul Roman, au fost posibile în Franța. Posibile în derularea firească a istoriei. Numai în societăți unde cultura poate fi luată peste picior și folosită la ilustrarea isprăvilor subculturale are sens acțiunea metatextuală. Dar ca să ironizezi cultura, trebuie s-o ai în sânge. Altminteri, rezultă produse căznite și masive, în gen Cărtărescu, ca să-l numesc pe cel mai talentat dintre moșnenii noștri.

Și iată ce minunate ies înfăptuirile în care nu se pomenește de literatură, poeți și alte specimene asemenea: “îi simți respirația/în ceafă/sacadată/ca râsul metalic/al bufniței//n-ai fost tu/de data asta/mai trage o carte” (joc de doi).

Bag seamă că poetul devine remarcabil când scrie cu răcealaă și se arată zgârcit cu șuvoiul de cuvinte, când face abstracție de ispitele culturalicești. Și mai este o situație privilegiată, se pare. Anume cea în care biografia este sublimată în biografie interioară. Așa este cazul poemului final, Asigurări de viață, dedicat memoriei tatălui.

În mod evident, când nu este vorba de o tratare în cheie ironică, cea mai bună literatură se naște din viață și din contemplație, iar nu din literatură ori cultură.