Sinodul Panortodox – riscuri și provocări/ de Marius Vasileanu

După o săptămână de dezbateri, după ce au dialogat, au polemizat ori au slujit la același altar, cei 290 de ierarhi ortodocși care s-au întâlnit în insula Creta pentru Sinodul Panortodox au semnat un document final care atrage atenția asupra câtorva probleme stringente ale creștinismului și ale omenirii.

Este nonproductiv să tragem atât de repede niște concluzii ale acestui Mare și Sfânt Sinod Panortodox (denumirea oficială), mai ales că, așa cum arătam acum o săptămână, la această rubrică, există probleme deloc facile dată fiind absența în cele din urmă a patru Biserici din cele paisprezece Biserici Ortodoxe autocefale convocate. În timp, se vor pronunța cei mai avizați specialiști în canoanele ortodoxe (foarte puțini la număr în România), așadar ceea ce noi putem face deocamdată este să constatăm câteva riscuri și provocări privitoare la acest Sinod Panortodox desfășurat în Creta între 19 și 26 iunie 2016:

1.     În mod evident există riscul ca acest Sinod Panortodox să nu fie recunoscut în viitor ca atare,  chiar dacă Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol a concluzionat în cuvântul final că participanții sunt actorii și martorii unui moment istoric. Sabotarea acestui Sinod de către Biserica Ortodoxă Rusă și de trei dintre sateliții acesteia (Biserica Ortodoxă a Georgiei, Biserica Ortodoxă a Bulgariei și Biserica Ortodoxă a Antiohiei) îi diminuează semnificativ însăși denumirea. Dar există și provocarea ca în momentul în care Bisericile sus-amintite se vor maturiza ieșind de sub papucul jocurilor politice străvezii (de inspirație putinistă) să semneze la rândul lor documentele finale ale Sinodului din Creta. Mai ales că bună parte din observațiile Bisericilor care au lipsit au fost luate în serios de cei care au participat direct și au semnat deja aceste acte.

2.     Consider că Biserica Ortodoxă, în ansamblu, a ieșit întărită în urma acestui Sinod Panortodox întrunit pentru întâia dată după multă vreme și îndelungate negocieri. Provocarea de a vorbi la unison nu poate fi bruiată decât de riscul ca această întâlnire să devină o cacofonie dacă Bisericile care au lipsit au cumva gânduri ascunse – mă refer la posibilitatea (reală, dar deocamdată puțin probabilă) ca Patriarhia Moscovei să provoace o schismă în rândul creștinismului ortodox prin convocarea unui eventual alt sinod. Au existat voci care au susținut acest lucru sau, unele, poziționate în umbra rușilor, au aruncat intenționat în spațiul public o asemenea amenințare fără o finalizare fezabilă.

3.     Întărită a ieșit și Patriarhia Ecumenică – organizatorul principal, cea care s-a luptat îndelung, zeci de ani, pentru ca această întâlnire să fie posibilă. Poziția și autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol este în pierdere de viteză, numărul său de credincioși este minor comparativ cu cel al rușilor ori al românilor, astfel încât participanții au întins o mână de ajutor și către această Biserică Ortodoxă al cărei întâistătător este recunoscut drept primus inter pares (primul între egali) comparativ cu ceilalți confrați și ierarhi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe. Oricât s-ar strădui Patriarhia Moscovei să ia locul Constantinopolului de lider onorific al întregii Biserici Ortodoxe, oricâte piedici sunt puse zilnic de imprevizibilele autorități politice ale Turciei de astăzi, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a punctat decisiv stăruind pentru programarea și desfășurarea acestei întâlniri.

4.     În pofida afirmațiilor unor prieteni români care nu-mi pot închipui că fac (conștient) jocuri ostile intereselor României, ci că mai degrabă sunt animați de un exces de acrivie – mai mult sau mai puțin canonică – în opinia mea participarea la Sinodul Panortodox a întărit și Biserica Ortodoxă Română. După cum a întărit fiecare Biserică Ortodoxă autocefală participantă. Important este să nu ne îmbătăm cu apă rece, să vorbim în continuare pe șleau, să nu avem cine știe ce așteptări. Viitorul va confirma sau nu dacă Sinodul Panortodox a fost o simplă provocare a unui complex de factori și ambiții sau este riscul asumării, pragmatice, a Duhului creștin…

5.     Cert este că un număr de zece Biserici Ortodoxe autocefale s-au întâlnit pentru a se pune de acord asupra unor chestiuni de acută actualitate, fără a face gaură în cer, fără a avea pretenția de a schimba canoane (rămâne de văzut dacă aceasta se poate produce implicit și nu explicit, așa cum au susținut unii cârcotași). Este un Sinod care a avut câteva mize de ordin pastoral. De unde și propunerea Bisericii Ortodoxe Române de a se conveni asupra unei periodicități a acestor întâlniri, absolut firești într-o lume din ce în ce mai încercată: o dată la cinci, la șapte ani etc. Este nevoie de o comunicarea directă, față către față, a capilor tuturor Bisericilor Ortodoxe pe nenumărate probleme – tocmai pentru a rezulta apoi o voce unitară (nu unică). Iată una din marile provocări ale viitorului pentru ierarhii ortodocși. Ambițiile ieftine și lipsa viziunii nu conduc decât la riscul unor alte sute de ani de penibile acțiuni pe cont propriu, autiste.

6.     Ambițiile, de multe ori personale, alteori puternic influențate de politic, nu sunt depășite în sens negativ, în prăpastia penibilului, decât de lipsa smereniei. Sigur că există lupte pentru autoritate, dar sinodalitatea ortodoxiei este un bun câștigat de veacuri, astfel încât a lipsi de la un eveniment de o asemenea importanță istorică, inclusiv din motive care țin de vârsta preșcolară – au fost contestate pozițiile pe care se va sta pe scaunele principale, de pildă…! – demonstrează felul în care pot decădea cei care se laudă că dețin „credința cea adevărată”. Inteligența spirituală/duhovnicească este rodul nevoinței, rugăciunii și smereniei, indiferent de treapta ierarhică pe care te afli. Este riscul pe care și-l asumă orice credincios. Instrumentarea credinței în spatele ambițiilor personale sau politice este riscul la care sunt chemați ierarhii Bisericii de un singur și mare provocator: „prințul acestei lumi”…

7.     Prefer să scriu pe îndelete în viitoare articole despre temele discutate la Sinodul Panortodox desfășurat în Creta precum familia creștină, diaspora ortodoxă, autocefalia, ecologia, relațiile cu celelalte confesiuni creștine ș.a.m.d. Deocamdată, iată un fragment edificator din documentul concluziv al acestei întâlniri istorice:

„Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea vieții în libertate, dreptate, creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este Adevărul și Viața. Să vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și prezentul dinamic și creativ la nivel local și mondial.

Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastre către lumea contemporană diversă. Ne-a subliniat responsabilitatea în spațiu și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea «binevestește din zi în zi mântuirea Lui. Veștește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui» (Psalmul 95, 2-3).”

8.     Să ne imaginăm timp de un minut un viitor Sinod Panortodox alcătuit din ierarhii informali, iar nu din ierarhii formali, din liderii de facto, iar nu liderii de jure ai Bisericii, anume: din marii duhovnici…!

Sigur că, probabil, numai în Ceruri va fi posibilă o asemenea adunare: vor participa oameni neștiuți ori cuvioși cu viață îmbunătățită recunoscuți de marea masă a credincioșilor. Unele Biserici ar putea să trimită câteva zeci, altele, nici unul, căci s-ar putea să nu aibă la acel moment istoric și nu se vor certa inutil pentru asta. Va fi existând între aceștia, Dumnezeu știe, și vreun ierarh stingher. Nefiind teologi de anvergură, ci „simpli” trăitori, nu se vor pronunța asupra niciunei teme, ci vor dialoga, bătrânește, ori pur și simplu vor tăcea împreună, precum în Pateric. Vor fi împreună, vor sluji laolaltă – ceea ce se petrece, oricum, cu fiecare liturghie văzută și nevăzută (cea din inima oricărui rugător real, iar nu închipuit). Își poate imagina cineva că sfinții se ceartă între ei în Ceruri pentru „locul” și „autoritatea” pe care le dețin pe-acolo?

Să pariem pe Biserica nevăzută și să privim zâmbind, așadar, prieteni, și către acest Sinod Panortodox căci acolo unde teologii se ceartă, misticii se întâlnesc…