Soarele neamului Scorta

Pietrele calde ale destinului

Arsita parea ca spinteca pamantul. Nici o adiere nu fremata prin frunzisul maslinilor. Totul era incremenit. Parfumul dealurilor se mistuise. Piatra gemea de caldura. Luna lui august strivea masivul Gargano cu trufia unui stapan. Ti-era cu neputinta sa crezi ca odinioara, pe pamanturile astea, putuse ploua. Ca apa irigase campiile si adapase maslinii. Cu neputinta sa crezi ca, sub cerul acesta ca iasca, vreo firava viata vegetala sau animala putuse afla urma de hrana. Era doua dupa-amiaza si pamantul era condamnat sa arda.

Un magar inainta domol prin pulberea drumului. Urma resemnat fiecare cotitura. Nimic nu venea de hac incapatanarii lui. Nici aerul incins pe care-l respira. Nici pietrele colturoase care-i crapau copitele. Inainta. Si calaretul lui era parca o umbra condamnata la ispasirea unui pacat stravechi. Omul nu se misca. Naucit de caldura. Lasand in seama animalului grija de a-i duce pe amandoi pana la capatul acestui drum. Iar animalul isi facea datoria cu o vointa surda, care sfida ziua de august. Incet, metru cu metru, fara sa aiba puterea de a grabi pasul, magarul parcurgea kilometru dupa kilometru. Iar cavalerul murmura printre dinti cuvinte ce se evaporau in puterea arsitei. “Nimic n-are sa-mi vina de hac… Soarele n-are decat sa ucida toate soparlele de pe dealuri, eu am sa ma tin tare. Prea de mult timp astept… Pamantul n-are decat sa suiere si parul sa-mi ia foc – am pornit si am sa merg pana la capat”.

Ceasuri intregi trecura astfel, intr-un parjol care topea culorile. In cele din urma, dupa o cotitura, marea li se asternu in fata ochilor. “Iata-ne la capatul lumii, gandi barbatul. De cincisprezece ani visez la clipa asta”.

Marea era acolo. Ca o baltoaca inutila, care nu era buna decat sa rasfranga puterea Soarelui. Drumul nu trecuse prin nici un catun, nu se incrucisase cu nici un alt drum – inainta mereu, de-a curmezisul campiei. Marea aceasta care aparuse nemiscata, stralucind de caldura, te obliga sa crezi ca drumul nu ducea nicaieri. Dar magarul nu se opri. Era gata sa intre in apa, cu acelasi pas domol si hotarat, daca asa i-ar fi cerut stapanul lui. Cavalerul nu se misca. Il cuprinsese ameteala. Poate ca s-o fi inselat. Cat vedeai cu ochii, numai dealuri impletite cu marea. “Am apucat-o pe un drum gresit, se gandi. Pana acum trebuia sa se fi zarit satul. Asta daca nu s-o fi retras. Da. Probabil ca m-a simtit ca vin si s-a retras pana in mare, ca sa nu-l ajung. Am sa ma arunc in valuri si tot n-am sa ma las. Pana la capat. Inaintez. Si-mi vreau razbunarea”.

Magarul atinse varful a ceea ce parea ca este ultimul deal din lume. Si atunci l-au vazut: Montepuccio. Barbatul zambi. Satul i se oferea cu totul vederii. Un sat mic alb, cu case ingramadite unele in altele, pe un promontoriu inalt care domina calmul adanc al apelor. Pesemne ca prezenta aceasta umana acolo, intr-un peisaj atat de desertic, i s-a parut magarului destul de comica, dar nu rase deloc si-si continua drumul.

Cand ajunse in dreptul primelor case din sat, barbatul murmura: “Daca unul singur dintre ei e acolo si nu ma lasa sa trec, il strivesc cu o lovitura de pumn”. Cerceta cu atentie fiecare coltisor al drumului. Dar se linisti. Procedase bine. La acea ora a dupa-amiezii, satul era cufundat in moarte. Drumurile erau pustii. Obloanele coborate. Pana si cainii se facusera nevazuti. Era ceasul siestei si putea sa se si cutremure Pamantul ca tot nu s-ar fi incumetat nimeni sa iasa din casa. Se spunea prin sat ca intr-o zi, pe la ora asta, un barbat intarziat la camp traversase piata centrala. Pana sa ajunga la umbra caselor, Soarele ii luase mintile. Ca si cum vapaia i-ar fi parjolit craniul. Toti montepuccienii credeau povestea asta. Piata era mica, dar a incerca s-o traversezi la ora asta insemna sa te condamni la moarte.

Magarul si cavalerul lui urcau incet ceea ce se mai numea inca, in acest an 1875, via Nuova, si care avea sa devina mai tarziu bulevardul Garibaldi. Cavalerul stia, de buna seama, incotro merge. Nu-l vazu nimeni. Nu-i taie calea nici macar vreo pisica jigarita, din-tre cele care bantuie prin scursorile canalelor. Nu incerca sa-si duca magarul la umbra si nici sa se aseze pe o banca. Inainta. Si incapatanarea-i devenea inspaimantatoare.

“Nimic nu s-a schimbat pe-aici, murmura. Aceleasi drumuri prapadite. Aceleasi fatade murdare”.

Atunci l-a vazut parintele Zampanelli. Pastorul din Montepuccio, caruia toti ii spuneau don Giorgio, isi uitase cartea de rugaciuni in gradinita cu zarzavaturi a bisericii. Lucrase de dimineata, vreo doua ceasuri, acolo si se gandise ca probabil pe scaunul de lemn din gradinita, langa magazia cu unelte, isi lasase cartea. Iesise ca atunci cand iesi in furtuna, chircit, cu ochii mijiti, si-si promisese sa se miste cat se putea de repede, ca sa nu-si expuna trupul parjolului care-ti ia mintile. Atunci a vazut magarul si pe cavalerul lui trecand pe via Nuova. Don Giorgio se opri locului, apoi isi facu, instinctiv, semnul crucii. Si se intoarse sa se fereasca de Soare in spatele usilor grele de lemn ale bisericii. Cel mai de mirare nu a fost ca nu s-a gandit nici sa dea alarma, nici sa-l strige pe strain ca sa vada cine e si ce vrea (calatorii erau rari si don Giorgio ii stia pe toti pe numele mic), ci ca, abia intors in chilia lui, a si uitat. Se culca si se cufunda in somnul fara vise al siestelor de vara. Don Giorgio nu-l putuse recunoaste pe Luciano Mascalzone. Cum sa fi putut oare? Barbatul nu mai avea nimic din cel care fusese candva. Implinise patruzeci de ani, dar obrajii ii erau scofalciti ca ai unui batran.

Luciano Mascalzone cutreiera stradutele inguste ale vechiului sat adormit. “Mi-a luat ceva timp, dar iata ca ma intorc. Sunt aici. Nu stiti inca asta pentru ca dormiti. Trec pe langa fatada caselor voastre. Trec pe sub ferestrele voastre. Fiti siguri. Sunt aici si vin sa iau ce mi se cuvine”. Si merse intruna, pana ce magarul se opri. Dintr-o data. Ca si cum batranul animal ar fi stiut dintotdeauna ca aici trebuia sa ajunga, ca aici trebuia sa ia sfarsit lupta lui contra arsitei. Se opri scurt in fata casei familiei Biscotti si incremeni. Barbatul cobori dintr-un salt, cu o stranie agilitate, si batu la usa. “Sunt aici din nou, gandi. Cei cincisprezece ani s-au mistuit”. Paru ca trece un veac. Luciano se gandi sa bata a doua oara, dar usa se deschise incetisor. In fata lui statea o femeie de vreo patruzeci de ani. In capot. Il masura indelung din priviri, fara un cuvant. Chipul ei ramanea fara expresie. Nici frica, nici bucurie, nici surpriza. Il privea in ochi, ca si cum ar fi vrut sa stie ce avea sa se intample. Luciano nu se clinti. Parea ca asteapta un semn din partea femeii, un gest, o incruntare a sprancenelor. Astepta. Astepta si intreg trupul i se incordase. “Daca o vad ca vrea sa inchida usa, gandi el, daca face un gest catusi de mic de retragere, ma reped, imping usa si o violez”. O manca din ochi, pandind cel mai mic semn care sa rupa tacerea. “E si mai frumoasa decat mi-am inchipuit-o. N-am sa mor in nici un caz azi”. Ii ghicea trupul pe sub capot si in el crestea o pofta napraznica. Ea nu spunea nimic. Lasa trecutul sa urce la suprafata, sa-i cuprinda memoria. Il recunoscuse pe barbatul care statea in fata ei. Prezenta lui acolo, in pragul usii, era o enigma pe care nu incerca s-o dezlege. Lasa pur si simplu memoria s-o invadeze din nou. Luciano Mascalzone. Chiar el. Dupa cincisprezece ani. Il privea fara ura si fara iubire. Il privea asa cum iti privesti destinul in ochi. Ea ii apartinea deja. El nu trebuia sa lupte. Ea ii apartinea. Pentru ca se intorsese si batuse la usa ei dupa cincisprezece ani, nu conta ce avea sa ceara: avea sa-i dea orice. Va consimti acolo, in prag, va consimti la orice.

Ca sa rupa tacerea si nemiscarea care-i impresurau, ea-si desclesta pumnul. Acest gest simplu il scoase pe Luciano din asteptare. Barbatul ii citea acum pe chip ca ea era acolo, ca nu se temea, ca el putea face ce vrea cu ea. Intra cu pas usor, ca si cum n-ar fi vrut sa lase nici o dara de miros in urma-i.

Un barbat prafuit si murdar intra in casa familiei Biscotti, la ceasul cand soparlele se viseaza pesti iar pietrele n-au nimic impotriva.

Luciano intra la familia Biscotti. Avea sa-l coste viata. Stia. Stia ca, atunci cand va iesi din aceasta casa, oamenii vor fi din nou pe strazi, viata-si va fi reluat cursul, cu legile si infruntarile ei, iar el va trebui sa plateasca. Stia ca-l vor recunoaste. Si ca-l vor ucide. A se intoarce aici, in satul acesta, si a intra in aceasta casa insemna moartea. Se gandise la toate astea. Alesese ora aceea de arsita nimicitoare, la care Soarele orbea pana si pisicile, pentru ca stia ca daca strazile n-ar fi fost pustii, n-ar fi ajuns nici macar pana in piata mare. Stia toate astea, dar certitudinea nenorocirii nu-l facu sa tresara. Intra in casa.

I-a trebuit ceva timp sa-si obisnuiasca ochii cu umbra din casa. Ea ii intorcea spatele. O urma pe un culoar ce parea fara sfarsit. Apoi ajunsera intr-o odaie mica. Nu se auzea nici un zgomot. I se parea ca racoarea peretilor il mangaie. Atunci o lua pe femeie in brate. Ea nu zise nimic. O dezbraca. Si cand o vazu goala in fata lui, nu se putu abtine si murmura: “Filomena…”. Ea tresari din tot trupul. El nu baga de seama. Era coplesit. Facea ce-si jurase sa faca. Traia scena pe care si-o imaginase de mii de ori. Cincisprezece ani de inchisoare in care nu se gandise la nimic altceva. Crezuse dintotdeauna ca atunci cand o va dezbraca pe aceasta femeie, o bucurie mai presus de cea a trupului il va cuprinde. Bucuria razbunarii. Dar se inselase. Nu era razbunare. Nu erau decat doi sani grei pe care-i cuprindea in palme. Nu mai era decat un parfum de femeie care-l invaluia cu totul, ametitor si cald. Atat de mult isi dorise clipa asta, ca acum se cufunda in ea, se pierdea in ea, uitand de lume, uitand de Soare, de razbunare si de privirea amenintatoare a satului.

Cand o cuprinse, in asternuturile racoroase ale patului imens, ea suspina ca o fecioara, zambi cu uimire si voluptate si i se abandona fara lupta.

*

Luciano Mascalzone fusese toata viata ceea ce oamenii de prin partile locului numesc, scuipand in laturi, “un bandit”. Traia din jafuri, din furtul animalelor, din talharirea calatorilor. Poate chiar si ucisese cateva suflete sarmane, pe drumurile muntelui Gargano, dar asta nu era sigur. Se spuneau povesti neverificate. Un lucru insa era sigur: imbratisase “viata rea” si ei trebuiau sa se tina la distanta de acel om.

In epoca lui de glorie, adica la apogeul carierei sale de talhar, Luciano Mascalzone venea des la Montepuccio. Nu era din sat, dar ii placea locul acesta si-si petrecea aici mult timp. Aici a vazut-o pe Filomena Biscotti. Iar aceasta tanara de familie modesta dar onorabila deveni pentru el o adevarata obsesie. Stia ca proasta lui reputatie ii interzicea orice speranta de a o avea si atunci incepu s-o doreasca asa cum isi doresc talharii femeile. S-o aiba macar si numai pentru o noapte: ideea aceasta facea sa-i sclipeasca ochii in lumina calda a sfarsitului dupa-amiezilor. Dar soarta ii interzise o atare placere brutala. Intr-o dimineata cu ghinion, cinci politisti

l-au ridicat de la hanul unde trasese. L-au inhatat fara menajamente. A fost condamnat la cincisprezece ani de inchisoare. Montepuccio il uita, multumit ca a scapat de pacostea care se holba la fetele din regiune.

In inchisoare, Luciano Mascalzone a avut tot timpul sa se gandeasca la viata lui. Se dedase la talharii neinsemnate. Ce facuse? Nimic. Ce intamplari, care sa-i poata tine loc de amintiri in temnita, traise? Nici una. O viata se depanase, fara miza, nula. Nu-si dorise nimic si nici nu ratase nimic, pentru ca nu incercase nimic. Putin cate putin, in necuprinsul de plictiseala care-i fusese viata, dorinta pentru Filomena i se paru singura insulita in stare sa salveze ce mai ramanea. Cand frematase, mergand pe urmele ei, pe strazi, simtise ca traieste viata pana la asfixiere. Asta compensa tot. Atunci, da, atunci si-a jurat ca la iesirea din temnita isi va ostoi aceasta dorinta brutala, singura pe care o cunoscuse vreodata. Cu orice pret. S-o aiba pe Filomena Biscotti si sa moara. Restul, restul nu mai conta catusi de putin.

*

Luciano Mascalzone iesi din casa Filomenei Biscotti fara sa fi schimbat nici un cuvant cu ea. Adormisera unul langa celalalt, lasandu-se cuprinsi de oboseala iubirii. Dormi cum nu mai dormise de mult timp. Un somn senin, din tot trupul. O ostoire adanca a carnii, o siesta boiereasca, lipsita de teama.

Isi gasi magarul in fata usii, la fel de plin de colbul de pe drum. In acea clipa, stiu ca numaratoarea inversa incepuse. Mergea la moarte. Fara sovaire. Caldura slabise. Satul revenise la viata. In fata usilor de la casele vecine, pe scaune subrede, se asezasera batrane imbracate in negru, care discutau cu voci scazute, comentand prezenta stranie a acelui magar si incercand sa gaseasca un nume posibilului sau stapan. Aparitia lui Luciano le reduse pe vecine la o tacere stupefiata. Surase in gandul lui. Totul era asa cum se gandise ca va fi. “Prostii astia de montepuccieni nu s-au schimbat, isi zise. Ce-or fi crezand? Ca mi-e frica de ei? Ca acum am sa incerc sa scap din ghearele lor? Nu-mi mai e frica de nimeni. Au sa ma ucida azi. Dar asa ceva nu ajunge ca sa ma ingrozeasca. Vin de prea departe pentru asta. Sunt de neatins. Macar sunt ei in stare sa ma inteleaga? Sunt mai presus de toate loviturile pe care mi le vor da. Am juisat. In bratele acestei femei. Am juisat. Si e mai bine ca totul sa se sfarseasca aici, caci viata va fi, de acum inainte, searbada si trista ca un fund de sticla”. Si, gandind asa, ii veni ideea unei ultime provocari, care sa sfideze privirile iscoditoare ale vecinelor si sa le arate ca nu se temea de nimic: se opri in pragul usii si, ostentativ, isi inchise fermoarul pantalonilor. Apoi urca pe magar si pleca. In spatele lui, le auzi pe batrane agitandu-se indignate. Vestea se si nascu si incepu sa se transmita de la o casa la alta, de la o terasa la alta si de la un balcon la altul, reluata de batranele guri stirbe. Rumoarea se intetea in urma-i. Traversa din nou piata centrala din Montepuccio. Masutele de cafea fusesera scoase. Barbati discutau ici-colo. La trecerea lui, tacura cu totii. Vocile cresteau necontenit in spatele lui. Cine e? De unde a aparut? Unii il recunoscura, desi nimanui nu-i venea sa creada. Luciano Mascalzone. “Da. Da, sunt chiar eu, gandi el, trecand prin fata chipurilor lor incremenite. Nu va mai osteniti sa va holbati atata. Eu sunt. Fiti siguri. Faceti odata ceea ce abia asteptati sa faceti, ori lasati-ma sa trec si nu ma mai priviti cu ochii vostri cretini. Trec printre voi. Incet. Nu incerc sa fug. Sunteti niste muste. Niste muste burtoase, slute. Si va indepartez cu o singura miscare a mainii”. Luciano isi continua drumul, coborand pe via Nuova. O multime tacuta il urma acum. Barbatii din Montepuccio parasisera terasele cafenelelor, iar femeile, de la balcoane, ii strigau:

– Luciano Mascalzone?! Esti chiar tu?!

– Luciano?! Porc nenorocit, esti coios tare daca ai indraznit sa vii aici din nou!

– Luciano! Ridica-ti capuÕ ala de lichea sa te vad: chiar tu esti?!

El nu raspundea nimic. Privea tinta inainte, fara sa-si grabeasca magarul, cu fata posomorata. “Femeile au sa strige, gandi. Iar barbatii au sa loveasca. Stiu asta”. Multimea il impresura tot mai strans. Vreo douazeci de barbati mergeau chiar in spatele lui. Si cat tinu drumul pe via Nuova, femeile il apostrofara, de la balcoane, din pragul usilor, tinandu-si plozii langa fustele lor, facandu-si cruce la trecerea lui. Cand trecu prin dreptul bisericii, chiar prin locul unde se incrucisase cu don Giorgio cu cateva ore in urma, rasuna o voce mai puternica decat toate celelalte:

– Mascalzone, asta e ziua in care ai sa mori!

Abia atunci isi intoarse capul in acea directie si satul intreg putu sa-i vada pe buze surasul sfidator care le ingheta tuturor sangele in vine. Zambetul lui le spunea ca stie. Si ca, mai presus de orice, ii dispretuia pe toti. Ca obtinuse ceea ce ravnise si ca-si lua bucuria implinita cu el in mormant. Cativa copii incepura sa planga, speriati de fata schimonosita a calatorului. Si, intr-un glas, mamele lasara sa le scape concluzia pioasa:

– E chiar diavolul!

Ajunse, in cele din urma, la iesirea din sat. Acolo, la cativa metri, era ultima casa. Dupa aceea nu mai era decat drumul lung, pietros, marginit de maslini, care se pierdea printre dealuri.

Un grup de barbati se ivise nu se stie de unde si-i atinu calea. Erau inarmati cu cazmale si harlete. Chipuri impietrite. Inaintau umar la umar. Luciano Mascalzone isi opri magarul. Se lasa o liniste indelunga. Nu misca nimeni. “Carevasazica, aici am sa mor. In fata ultimei case din Montepuccio. Care dintre ei are sa se arunce primul asupra mea?”. Simti magarul oftand lung si il batu usor, ca raspuns si imbarbatare, pe spinare. “Taranoii astia s-or gandi macar sa dea de baut dobitocului asta, dupa ce vor fi terminat cu mine?”. Isi relua pozitia, privindu-i tinta pe barbatii din grup. Femeile de primprejur amutisera. Nimeni nu mai cuteza sa faca vreun gest. Ultimul miros care i-a ajuns la nari a fost unul acru. Mirosul puternic de rosii uscate. In balcoane, femeile asezasera scanduri mari de lemn, pe care uscau rosii taiate in patru. Soarele le ardea. Rosiile se zbarceau, pe masura ce orele treceau, ca niste insecte, si degajau un parfum gretos si acid. “Rosiile care se usuca in balcoane au sa traiasca mai mult ca mine”.

Deodata, o piatra il lovi in plin, in cap.

N-avu puterea sa se intoarca. Facu un efort sa se tina in sa drept. “Deci asa, mai avu el timp sa gandeasca, deci asa au sa ma ucida. Prin lapidare, ca pe un excomunicat”.

O a doua piatra il lovi in tampla. De asta data, violenta socului il facu sa se clatine. Cazu in pulbere, cu picioarele incurcate in scara seii. Sangele ii siroia in ochi. Mai auzea strigatele care se pornisera imprejuru-i. Barbatii se incalzeau. Fiecare apucase cate o piatra. Voiau cu totii sa loveasca. O ploaie de pietre ii zdrumica trupul. Simtea cum pietrele calde ale tinutului sau il zdrobesc. Inca erau calde de la dogoarea Soarelui si il impresurau cu mireasma uscata a dealurilor. Camasa i se imbibase cu sange cald, gros. “Sunt la pamant. Nu mai rezist. Loviti. Loviti. N-o sa ucideti in mine nimic care sa nu fie mort deja. Loviti. Nu mai am putere. Sangele se prelinge. Cine are sa arunce ultima piatra?”. In mod ciudat, ultima piatra nu venea. Se gandi, o vreme, ca barbatii, in cruzimea lor, voiau sa-i prelungeasca agonia, dar nu asta era. Pastorul venise intr-un suflet si se asezase intre barbati si prada lor. Ii facea monstri si ii soma sa inceteze. Luciano il simti curand cum ingenuncheaza langa el. Il auzea cum gafaie, aproape de urechile lui:

– Sunt aici, fiule. Sunt aici. Rezista. Don Giorgio va avea grija de tine.

Ploaia de pietre nu continua, iar lui Luciano Mascalzone i-ar fi placut sa-l respinga pe pastor pentru ca satenii sa termine ce incepusera, dar nu mai avea putere. Interventia pastorului nu facea decat sa-i prelungeasca agonia. Sa-l lapideze cu turbare si salbaticie. Sa-l calce in picioare si sa sfarseasca odata cu el. Asta voia sa-i raspunda lui don Giorgio, dar nici un sunet nu-i iesea din gatlej.

Daca pastorul din Montepuccio nu s-ar fi asezat intre gloata si victima ei, Luciano Mascalzone ar fi murit fericit. Cu zambetul pe buze. Ca un cuceritor satul de glorie si secerat in lupta. Dar dura putin prea mult. Viata il parasi prea incet si avu timpul sa auda ceea ce nu ar fi trebuit sa stie niciodata.

Din romanul in curs de aparitie la Editura Leda (Grupul Editorial Corint), in traducerea Danielei Boriceanu

Laurent Gaude

Romancier si dramaturg, Laurent Gaude (n. 1972) publica in 1999 prima piesa, intitulata Combats des possedes, care este indata tradusa in germana si engleza si citita la Royal National Theatre din Londra. Vor urma alte 7 piese: Onysos le furieux (jucata in 2000 la Teatrul National din Strasbourg), Pluie de cendres (2001, jucata la Studio Theatre al Comediei Franceze), Cendres sur les mains si Le Tigre bleu de lÕEuphrate (2002), Salina (2003), Medee Kali (2003), Les sacrifiees (2004). Se face cunoscut marelui public insa si prin romanele sale: Cris (2001) si La Mort du roi Tsongor, cu care castiga Premiul Goncourt al liceenilor in 2002 si Premiul librarilor in 2003. Succesul ii este confirmat prin castigarea, in 2004, a Premiului Goncourt, cu Le Soleil des Scorta. Le Soleil des Scorta, roman solar cu tenta pronuntat meridionala, nu este o saga familiala in sensul curent al expresiei. Marcat de forta cuvantului, de sinceritatea personajelor, de umilinta si indarjirea oamenilor simpli, de cautarea si de cunoasterea bucuriilor elementare, el ingemaneaza destinele ca pe niste voci avantate intr-un imn stralucind de umanism. Povestea familiei Scorta se desfasoara pe parcursul unui secol (din 1870 pana in zilele noastre) si ia forma dubla a unei povestiri obiective, liniare, scandate de solilocviile unuia dintre personaje, Carmela, batrana care, inainte de a-si pierde memoria, marturiseste batranului preot din Montepuccio ceea ce nu povestise nimanui. Semintia Scorta, nascuta dintr-o razbunare si marcata de oprobriu si de pacatul originar, supravietuieste insa, isi infige radacinile in pamantul sterp, pentru a se acorda cu frumusetile Sudului, a-si transmite valorile si a-si implini destinul. Sub soarele strivitor al sudului Italiei, sangele neamului Scorta isi transmite din generatie in generatie nebunia si lacomia de a trai, singurele in stare sa infrunte un destin stramb.