Sorin Pâslaru, redactorul-șef al ZF: De ce fac asta?

„Și de ce faci tu toate astea?” Nu m-am mai întâlnit demult cu această întrebare.

 De curând, cu o ingenuitate cum numai cei care sunt artiști sau trăiesc în preajma artiștilor o pot avea, de la proprietara unei galerii de artă cunoscută la o recepție de ziua națională a unei țări prietene pe când punea la sacoșă prăjituri pentru acasă la copii, am primit această întrebare suavă și de blocaj. „Și de ce faci toate astea până la urmă?”

 Tocmai după ce povesteam ce facem noi la ziar, cum ne-am dus de la print la site, apoi în rețelele sociale, în evenimente și acum în video. Și cum lucrez eu la treaba asta de aproape 28 de ani (pe urmele lui Anne Wintour de la Vogue, 35 de ani-)

 O întrebare simplă, dar o întrebare fundamentală. O întrebare pe care de fapt o pune orice consultant de business și antreprenorului aflat la început de drum și nu găsește calea, și celui care nu știe cum să scaleze de la 100 milioane de euro la 200 milioane de euro și celui care vrea să facă 1.000 de apartamente și caută finanțare și studentului care nu știe cum să-și mai administreze orele și minutele înainte de examene.

 Când nu știi cum să mergi mai departe și pe ce cale, întoarce-te la întrebarea socratică. Și de ce faci tu toate astea? De ce?

 Oau. Ce întrebare. Și mi-am amintit că am mai primit o întrebare similară în urmă cu 15 ani, într-o sală plină de absolvenți MBA care voiau să știe: Cum ajungi pe prima pagină în Ziarul Financiar? Și am pornit de la cine este ZF, cum a apărut, cum a fost structurat în timp, cum se încadrează față de celelalte media de pe piața locală și internațională. Cum au fost inventate anuare peste anuare, conferințe, concepte, suplimente. Și la un moment dat cineva din sală a întrebat. „Și de ce faci toată astea? Ce speri să obții?”

 Chiar că e o bună întrebare. Și dacă mai adaug una dintr-o seară de toamnă și de vineri după proiecția unui film documentar despre unul din cei mai străluciți matematicieni români ai momentului, de valoare mondială – fost coleg de grupă cu actualul președinte al României -), care a scris tabla pentru filmul „A Beautiful Mind” despre celebrul matematician John Nash, o întrebare venită de la un mare regizor român plecat de 30 de ani la Londra și care acum face psihanaliză prin hipnoză: „Sorine, și ai făcut bani?”, atunci aproape că trebuie să mă predau -))).

 Oameni buni! De ce scriem? De ce respirăm? De ce bate ca un nebun Țăndărică în tobe la 73 de ani? De ce a inventat Florian Pittiș Radio în blue jeans și emisiunea lui teribilă de duminică seară unde i-am descoperit la 16 ani pe Jimi Hendrix, pe Janis Joplin și pe Led Zeppelin?

 De ce faci tu toate astea? Oare de ce? De ce i-a rămas în cap lui Marin Preda salcâmul prăbușit de nevoie de Moromete, scenă care l-a inventat ca scriitor? De ce vrea omul să meargă pe Lună? De ce vor matematicienii să găsească o regulă pentru apariția numerelor prime? De ce vor să găsească o regulă în toate? De ce faci toate astea, Adrian Diaconu zis Hotărâtu, absolvent al Facultății de Matematică la București cu doctorat la Princeton, care te bați cu conjectura lui Riemann, cel care s-a luat în piept cu numerele prime acum 200 de ani, tu care i-ai scris tabla lui Russel Crowe în The Biutiful Mind?

 „Ca să fiu primul, să fiu cel mai tare matematician din lume!”. Adrian Diaconu zis Hotărâtu știe de ce. Știe că era gata-gata să nu intre la liceu în clasa a IX a și apoi viața lui s-a transformat când a întâlnit un profesor care nu a vrut să-l laude deloc, indiferent ce progrese făcea la matematică. L-a condiționat pe viață -)

 Unii vor să fie primii, alții vor să spună lumii ceva, alții să zboare în cosmos. Asta e frumusețea lumii. Asta e frumusețea oamenilor. Ăsta e zborul. Vrem să zburăm, dragă proprietară de galerie, vrem să ducem această țară mai sus, dragi absolvenți de MBA, am bani pentru că nu mă interesează lista de prețuri când intru într-un restaurant – asta e definiția lui Ion Țiriac a bogăției, dragă regizore.

 De ce a vrut România în Uniunea Europeană, doamnelor și domnilor? De ce? De ce a luptat cu turcii Ștefan și de ce Brâncoveanu a fost executat apărându-și credința? De ce facem noi zi de zi ceea ce facem? E bună această întrebare.

 Ziarul Financiar a apărut acum 28 de ani ca un proiect curajos într-o țară care încă își căuta direcția. Astăzi, mulți spun – unde mergem noi domnule? Nu vedeți că Uniunea asta Europeană este ea însăși în pioneze? Ce să mai înțelegem din această lume? Când să intrăm în UE pe deplin, au plecat englezii, când să ne fie și nouă bine după  20 de ani de la aderare, Bruxelles-ul ia foc la propriu.

 Lumea nu stă în loc. Lumea nu stă în loc, dar parcă toate-s vechi și nouă toate. Nu uitați. În 1999 încă Bucureștiul era luat cu asalt de mineri și ziariștii se baricadau în redacții. Tensiune, revoltă, încercări, suferință, modernitate, progres, progres social, progres tehnologic, toate se împletesc și evoluează, se întind mai departe ca vrejul de fasole spre cer din povestea lui Jack.

 Vrem mai bine, vrem mai mult, vrem mai frumos, vrem să știm de ce, vrem să bucurăm și să fim bucurați, vrem să citim și să fim citiți, vrem să uimim și să fim uimiți, vrem să convingem, vrem să lăsăm ceva în urmă, vrem să fim liberi, vrem să mergem pe Everest și să coborâm în Groapa Marianelor. De ce, dragă șefă de galerie, dragi absolvenți de MBA, dragă regizore devenit specialist în hipnoză?

Instalație de Emanuel Matei, “Când eram copil visam la lucruri mărețe”

 De ce scriem noi în fiecare zi aceast ziar de 28 de ani? De ce încercăm să vă facem un meniu care să vă surprindă în fiecare zi și care să fie imaginea, esenția zilei de ieri și de azi și dacă se poate de mâine a business-ului?

 Din iubire și din foamea de cunoaștere. Pentru că vrem să fim prieteni cu voi. Pentru că vrem să facem o horă mare cu voi în fiecare zi și să ne bucurăm de viață, de libertate și de ideile voastre îndrăznețe cu voi, cei 3000 de invitați la emisiunile ZF dintr-un an, cei 30.000 de participanți și spectatori pe site la conferințe și summit-uri, cei 300.000 de unici pe zi de pe site în zilele bune, cei 30 milioane pe lună de pe rețelele sociale.

 De ce a prins cu o clemă artistul Emanuel Matei două monede, 1 rublă și 1 dolar în sculptura pe care o vedeți alături?. „Când eram copil, visam la lucruri mărețe”, este titlul pe care l-a dat Emanuel sculpturii de tip instalație pe care o puteți vedea la One Eliade în Floreasca.

 De unde a știut Emanuel că a surprins într-o această instalație toată istoria banilor, care au trecut de la metal la o bucată de hârtie și acum la un cont ascuns de ecuații matematice aproape imposibil de rezolvat în crypto?

 La o tricicletă transatlantică sau transpacifică, ai putea să spui, la asta visa Emanuel Matei când era copil, cu o roată în Alaska și cu una în  Kamceatka. De ce sculptează Emanuel Matei, de ce propune lumii viziunea lui? Ai făcut bani, Emanuel Matei? Ai făcut milionul de dolari? O să-l faci. Piesa asta poate să stea liniștită și în fața FED-ului și a Bank Rossya. E „piesă” piesa asta, Emanuel.

Fă ceva și pentru Uniunea Europeană. Fă ceva cu cele 12 stele, dintre care una e România. Știai, Emanuel, că România este pe locul al doisprezecelea ca volum al PIB astăzi în UE, față de locul 17 când am aderat la UE în urmă cu 20 de ani, după cum arată graficul din pagina următoare al acestui uriaș și elegant supliment pentru care colega mea Dana și-a luat concediu ca să poată să-l termina?

Și căreia i-am pus răbdarea la încercare și o rog să mă ierte pentru că am tras de dead-line iar și iar, așa cum fac de altfel de 28 de ani Dana, întreab-o pe Corina Vasile când venea în 1999 din cămăruța de la DTP din sediul de atunci al ziarului de pe Berthelot vizavi de Ministerul Învățământului la 10 pm și comentam ziua ziarului din acea zi. Știai, Emanuel, că suntem azi una dintre cele 12 stele de pe steagul UE? Uite că suntem.

Uite că România avansează și noi o dată cu ea. Ea e înaintea voastră, noi abia ne ținem de ea. Uite că n-a avut dreptate Ion Țiriac atunci când a spus în 2004 că ar prefera aderarea la UE în 2010, nu 2007, ca „să apucăm să facem mai multe pâini, nu doar 10, să facem 100 de pâini, să ne așezăm ca lumea la masă”. 2010? După criza din 2008-2009?… Când trece trenul, urcă.

Dacă sunt câteva decizii decizii istorice mari care au așezat România pe trasă în ultimii 200 de ani, atunci, pe lângă reîntregirea cu Dobrogea de după războiul de Independență din 1877 la schimb cu județele din sudul Basarabiei cedate Rusiei, pe lângă intrarea abia în 1916 în Primul Război Mondial de partea Franței, a Angliei și a Rusiei, în pofida unui rege neamț, pe lângă întoarcerea armelor la 23 August 1944, ceea ce ne-a asigurat independența față de ruși mai târziu,  pe lângă toate acestea, decizia de adera la UE așa cum eram în 2007 a fost de egală importanță.

E mult oare dacă spun că vreau să fac istorie în gazetărie, dragă șefă de galerie, dragi absolvenți de MBA, dragă regizore? Fiecare vrea să facă istoria sa până la urmă. Toți avem o șansă. Și că vreau să vedem o Românie mai bună, orașe mai frumoase, că vreau bandă unică pentru autobuze și biciclete pe axele nord-sud ale Bucureștiului despre care scriem de 10 ani? Că vrem ca toate locuințele României să aibă gaz metan, apă și canalizare, că vrem un pian în fiecare școală și o fanfară în fiecare comună? Că vreau să fie 10.000 spectatori la un meci de liga a doua dintre Buzău și Focșani cum era la meciurile de Divizia a treia înainte de 89 la Tecuci? E mult?

De ce facem ce facem, de ce? Bună întrebare!