Șoseaua Kiseleff/ de Emanuel Bădescu

Din vremurile începuturilor comerțului brașovean cu oamenii de la sudul Dunării, drumul bătătorit de neobosiții sași de la poalele Tâmpei a tăiat către Cetatea Giugiului, prin aglomerarea de sate ce avea să poarte numele de București, poate chiar sub administrația câmpulungeanului Bucur Ciobanul, cel care – în opinia lui Luccari din Raguzza, călătorul din anii domniei lui Mihai Viteazul, – „a tras câteva întărituri de cărămidă la București din porunca lui Negru Vodă”. Așadar, din acele vremuri nici astăzi desprinse de legendă, pe aici trecea „Drumul ce duce la Brașov”. Mai târziu, prin veacul al XVII-lea, Șerban Cantacuzino și-a alcătuit o moșie cu palat și paraclis (Biserica Măgureanu) chiar în calea acestui drum, ce va părea că pornește din curțile sale. După moartea unchiului și urcarea pe Tron, Constantin Brâncoveanu va tăia pe din două proprietatea cantacuzină, eliberând iarăși vechiul traseu, motiv de gâlceavă pe viață cu a doua soție a unchiului său. Noul drum va căpăta și numele moșiei sale de la Mogoșoaia, unde înălța un frumos palat raguzzan pentru fiul său Ștefan. Cum drumul la Mogoșoaia trebuia să cotească în dreptul Palatului Știrbey de astăzi pentru a continua pe „Drumul Târgoviștei”, este limpede că din acel punct a fost sorocit să pornească și noul „Drum spre Brașov”.

Cu timpul și porțiunea dintre ulița Amzei și Chioșcul lui Mavrogheni a căpătat numele Mogoșoaiei, mai mult, odată cu apariția barierei, „Drumul Brașovului”, scurtat cu un kilometru, pornea din dreptul acelui chioșc, întâmpinat fiind de două mori de vânt aflate în dreapta chioșcului, ultima, ruinată, având să fie demolată de Kiseleff. I-a fost schimbat și numele în „Drumul către Văleni”, cum observăm consultând planurile lui Ernst și Purcel de la finele secolului al XVIII-lea, însă, nu pentru multă vreme, căci în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost rebotezat în „Aleea Bănesei”, fiindcă trecea printr-o rămășiță din Codrii Vlăsiei numită de localnici Pădurea Bănesei, pe atunci proprietatea – din 1761 –  a Elenei Văcărescu, soția banului Ștefan Văcărescu.

Pacea de la Adrianopole

Am ajuns, în fine, în anul 1830, când generalul conte Pavel Kiseleff, guvernator al Moldovei și Țării Românești, conform Păcii de la Adrianopole, a adunat cu poruncă o comisie „pentru înfrumusețarea și îndreptarea poliției”. S-a întocmit atunci un „Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” ce prevedea modernizarea radicală a localității, prefacerea ei dintr-un conglomerat de sate într-un oraș de tip european-occidental. Era sentința ce condamna „ulicioarele netrebnice” și, totodată, actul de naștere al tuturor schimbărilor ce vor urma, mare parte din reguli fiind și în prezent actuale. Contele, care avusese menirea să transforme cele două ținuturi românești în gubernii, s-a implicat atât de adânc în modernizarea și în buna administrare a acestora încât – și cu sacrificiul patriotic al unei doamne, care i-a născut o jumătate de duzină de copii, – a devenit un filoromân sincer (fusese naturalizat în 20 iulie 1831), pe alocuri chiar fanatic când a fost vorba de susținerea Unirii Principatelor, trădând, însă, interesele Rusiei, care l-a exilat „diplomatic” la Paris, unde a și murit.

El a semnat actul de reamenajare civilizată a vechiului drum – numit pe timpul lui „Aleaua cea mare” – care îi va purta numele (a se vedea scrisoarea de mulțumire din 7 iunie 1843 adresată lui Bibescu, în care, refuzând monumentul votat de Obșteasca Adunare, recomanda lucrări folositoare precum fântâni, poduri, șosele). Pornise nu de la modelul parizian – Bois de Boulogne ori Avenue des Champs Elysee – cum se crede, ci de la tradiția plimbărilor de armindeni ale odraslelor boierești pe această arteră sărăcăcioasă în copaci, cum nota, prea grăbit, Dimitrie Pappasoglu în al său Ghid al Capitalei: spectacolul va fi fost tulburător pe vremea lui Caragea, când tinerii abia puteau respira în butci sufocați de ișlicele uriașe.

Apropo: începând cu guvernarea lui Kiseleff se va înstăpâni și vestimentația occidentală, până la el purtată cu timiditate de bucureștenii numiți, ironic, „filfizoni”. A fost și aceasta o revoluție pro-occidentală, definitivată curând sub sceptrul lui Alexandru Dimitrie Ghica.

Tăierea șoselei a demarat în anul 1833, când a fost demolată ruina morii olandeze ce îngusta accesul. Lucrările au continuat, dar cu viteza melcului, după plecarea lui Kiseleff în aprilie 1834, luând, însă, amploare odată cu suirea pe tron a lui Gheorghe Bibescu. Domnul, care studiase cu fratele său, Barbu, Dreptul la Paris, a fost primul care s-a gândit, sfătuit, cum am văzut, de Kiseleff, la „cosmetizarea” acestei alei – deschisă în 1851 până în locul pe care va figura „Rondul III” – și la conferirea unui „aer parizian”. Pentru înfăptuirea ideii, care nu trebuia să rămână doar un vis, cum se obișnuia pe aici, s-a adresat agentului său din Viena, care, la rândul său, a apelat la directorul grădinilor imperiale. I-au fost recomandați, a aflat doctorul Nicolae Vătămanu, remarcabil iubitor de istorie bucureșteană, peisagistul Carl Friedrich Wilhelm Meyer și ajutorul acestuia, Franz Harer.

Domnul, grăbit, i-a pus să semneze în ziua de 22 decembrie 1843 contractul pentru amenajarea Grădinii Kiseleff. Lucrul, după desenarea planurilor de către Meyer, acesta întorcându-se pentru scurt timp la Viena, a fost început de Harer. Așa cum o prezintă maiorul Borroczin în planul său, grădina, inaugurată cu mare fast în ziua de 29 iunie 1844, ziua generalului Kiseleff, avea o formă aproximativ triunghiulară și dimensiuni apreciabile. Spre vest începea imediat după Mânăstirea lui Mavrogheni, iar spre est chiar din piața Barierei Mogoșoaiei, locul fiind ulterior ocupat de Muzeul de Științe Naturale, deci peste drum de Monetărie (ulterior Școala de Belle-Arte).

Șoseaua Kiseleff văzută de pe Arcul de Triumf. Foto Nicolae Ionescu, 1938

După câțiva pași pe șosea se deschidea un cerc botezat „Rondul I”, ce avea în mijloc un havuz de fontă din care – se zice – apa țâșnea vreo 50 de metri, spre minunarea mahalagiilor, care nu pricepeau vrăjitoria. Fântâna, prima arteziană din istoria acestor locuri, a fost inaugurată laolaltă cu micul lac în 21 septembrie 1847, în prezența a 70.000 de suflete. Meyer proiectase această fântână arteziană pentru a face dintr-o plimbare la Șosea un spectacol. Tot spre desfătare a mărginit șoseaua – inaugurată împreună cu grădina – cu peste două mii de tei, care în luna mai învăluiau cu parfum Capitala. Câteva sute de metri mai sus, între 1889 și 1892, la inițiativa lui P.P. Carp și după proiectul lui Ion Mincu, va fi construit cunoscutul Bufet.

Nu departe, în 14 septembrie 1896 va fi amenajat „Rondul II”, în mijlocul cărora – ca pe Avenue des Champs Elysee – va fi construit un „Arc de Triumf” dedicat Încoronării Regelui Ferdinand I și un al doilea, pe fundația primului, dedicat făuririi Regatului României (Mari), ambele după planurile lui Petre Antonescu. Detalii despre ele, extrase din broșura scrisă de marele arhitect, voi oferi într-un articol ulterior. Adaug că, tot după celebrul model parizian, s-a acceptat construirea – dincolo de Bufet – a unor palate, precum Palatul Elisabeta și vile, pe care doresc să le comentez altădată, unele cumpărate după îndepărtarea lui Ceaușescu de personaje fără carte, dar cu bani, spre a fi lăsate în paragină și demolate. În ignoranța lor, acești rudimentari cred că un imobil de oțel și de sticlă este mai prețios decât vechitura cu stil… Nu-i mai puțin adevărat că și sub Carol II, păstrând, însă, proporțiile, s-au mai întâmplat asemenea ciudățenii, ca în cazul superbei clădiri a „Salonului Oficial” din Grădina Kiseleff, palat construit în 1924 tot după planurile lui Petre Antonescu.

În încheierea acestei prezentări, o remarcă amară: în apropierea „Rondului III” Jockey Clubul a posedat un teren de peste 100 ha cu hipodrom, terenuri de antrenament și grajduri. Pe terenul confiscat de regimul ruso-comunist s-au construit Casa Scânteii și Complexul Expozițional. Normal ar fi ca Jockey Clubul, aflat astăzi în mare suferință, să primească fie despăgubiri, fie chirie, pentru a construi un alt hipodrom. Nici vorbă de așa ceva. Statul samsarilor imobiliari s-a făcut stăpân al acestei vaste proprietăți, cutezând, mai nou, să rezerve și o parcelă pentru construirea unei moschei. Se afectează, astfel, și paradigma conceperii Șoselei Kiseleff, care, de la „intrarea în Europa”, se schimbă în „reintrarea în Asia otomană”. În România totul e posibil.