Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui (I)/ de Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit filologia, secția română-engleză, la Universitatea din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant 83. În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească, urmat, în 1988, de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 îi apare Faust, repovestit copiilor mei, apoi Povestiri din lumea nouă (Ed. RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie, povestiri (Ed. Paralela 45, 2003), Maestrul de lumini și alte povestiri (Ed. Curtea Veche, 2005), romanul Medgidia, orașul de apoi (Ed. Cartea Românească, 2009 și Ed. Polirom, 2013).

Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, 1986, Premiul pentru proză scurtă al USR, 1997, Premiul pentru roman al USR, 2010, Premiul Academiei Române 1990 și cîteva premii ale unor reviste și ziare.

Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria. 

Un inginer care, până în 1989, s-a ocupat de inventarea salamului cu soia și a șuncii de Praga fără șuncă, se metamorfozeză  în expert în gastronomie și devine o celebritate cu revista și cu emisiunile lui TV. Poreclit Câinele, din cauză că are au simț infailibil al mirosului, inginerul-gastronom pătrunde în lumea bogaților și a locuitorilor însemnați ai Bucureștiului, pe care o adulmecă tot mai de aproape. Asta în timp ce poliția îl ia la ochi, ca suspect de crimă.

Cristian Teodorescu face, pornind de aici, o frescă acidă a lumii Capitalei și a unei Românii despre care se vorbește în particular, dar care, pînă acum, n-a fost „citită” fără prejudecăți și fără a fi fost urmărită pas cu pas în schimbările care au dus-o de la startul din 1990, la ceea ce a ajuns azi… Dacă autorul nu s-ar fi oprit la titlul Șoseaua Virtuții, cu certitudine că ar fi trebuit să-și numească această frescă Noile mistere ale Bucureștilor. După Cartea Câinelui, va urma Cartea copiilor, în această încercare lipsită de concurență de a face în proză echivalentul unui film în 3D despre București, bucureșteni și țara care-i cuprinde.

*

*     *

Ideea cu o emisiune teve de gastronomie și maniere ca la carte i-a venit tot Nanei. Dacă nu cumva avea ideea asta în cap de la bun început. Câinele n-ar fi avut nimic împotriva unei emisiuni despre mâncare și băutură și cum să aranjezi o masă festivă sau un bufet suedez. Partea cu bunele maniere îl cam încurca. Cunoștea un anticar de la care mai cumpăra câte o carte cu rețete. Un grăsuliu blond de vreo 50 de ani care credea că se pricepe la vinuri, fiindcă știa să deosebească un demisec de un pinot gris și dacă mânca pește nu s-ar fi atins de vin roșu decât după ce golea o sticlă de vin alb. Din cauză că-l chema Jean Ivanov pretindea că se trage dintr-o familie de ruși albi franțuziți ceea ce ar fi putut fi o explicație pentru înclinația lui către vodcă și șampanie. Era inteligent, vorbea mult, dar știa să fie discret. Când i se oferea o carte rară nu întreba ce era cu ea și nu spunea cine i-a vândut-o. Ținea anticariatul la parterul unei case vechi cu două etaje de pe Splai căreia-i cunoștea istoria de parcă ar fi fost a lui. De când conducea Cielo, Câinele se uita unde parca mașina, să nu i-o zgârie golanii și criptocomuniștii resentimentari. Cu Lada n-ar fi avut nici o grijă, dar – aici nu putea să nu-i dea dreptate Nanei – asta nu mai era o mașină din care să te poți da jos fără să pari cineva care a fost ceva și nu mai e. Și-a lăsat mașina într-o parcare unde stăteau la fumat doi polițiști.

Anticarul avea ochii ușor injectați, din cauza unor lecturi nocturne pe care le asezonaze cu câte un păhărel de vodcă. Cărți de bune maniere?! Se tutuiau respectuos. Cui îi mai trebuie așa ceva de la revoluție încoace? Jean avea vreo două broșurele pe românește. O cărțulie apărută între războaie, pentru fetele de măritat din familii modeste și un ghid elementar care începea de la „Nu scuipați pe stradă!” publicat în anii ’70. Câinele le-a luat pe amândouă, după ce le-a răsfoit: erau mai bune decât nimic, dar el avea nevoie de ceva mai cu ștaif. Un cod sau un dicționar al bunelor maniere, de la A la Z, dacă exista așa ceva. Anticarul și-a înăbușit un râgâit. Vodca îi dădea arsuri la stomac și luase o linguriță de bicarbonat pe nemâncate, să-i treacă. După părerea lui, toate codurile astea erau niște prostii. Știa însă o doamnă mai vârstă care ar fi putut avea în casă niște cărți de-astea. O chema Surugiu și îi școlea pe ambasadorii români cum să se poarte la recepții. Îi putea da numărul ei de telefon. După părerea lui doamna asta era o nebună simpatică, adică nu era bine s-o iei prea în serios, fiindcă dacă era să te iei după ea nu puteai nici să respiri decât codificat. Poate că era securistă, și-a dat Câinele cu părerea. Aia era sigur! Poate n-avea grad, dar informatoare n-avea cum să nu fie. Ajuns la acest subiect, Jean Ivanov l-a invitat la o vodcă cu pai. Avea două cutiuțe de carton pregătite, în sertarul unde ținea banii. Afacerea îi mergea prost în ultima vreme, încât simțea nevoia să-și întărească moralul de câteva ori pe zi și după părerea lui vodca băută cu paiul nu te îmbată. Câinele nu era de aceeași părere, dar cine ar fi îndrăznit să-l oprească și să-l pună să sufle în fiolă dintr-un Cielo nou-nouț? Când a ieșit din anticariat nu se simțea amețit, deși tot trăgând din pai golise cutiuța de vodcă. Totuși nu mai era atât de sigur că nu s-ar fi găsit nici un polițist care să-l oprească. Dar era și mai puțin sigur că dacă ar fi lăsat mașina în parcare până a doua zi avea s-o mai găsească. Toate codurile astea, inclusiv cel rutier, erau o prostie, i-a dat Câinele dreptate anticarului înainte de a se sui la volan.

Doamna Surugiu era gata să-l primească, dar voia să vadă cum știe să prezinte un carton de prăjituri de la Capșa și un coniac fin. Locuia într-o garsonieră, într-unul dintre blocurile lipite unul de altul, din Piața Palatului. I-a deschis ușa după ce l-a lăsat să aștepte vreo două minute. Câinele era convins că în acest timp l-a studiat prin vizor. „Spatele drept!” au fost primele cuvinte pe care i le-a adresat doamna, care nu era foarte în vârstă și era îmbrăcată într-o fustă scurtă combinată cu o bluză semitransparentă prin care se vedea că nu poartă sutien. „Doamnă, sunt…”. „Știu cine sunteți, N-am vorbit la telefon? Intrați!” „Vă rog să primiți” și-a încercat Câinele, ajuns în hol, norocul politeții. „Rahat! Îmi pui în brațe pachetele dumitale! Ce sunt eu? Femeia DE SERVICIU! Trebuia să aștepți să te invit în casă și să pui pachetele pe masă. Deși politicos ar fi fost să trimiți pachetul cu prăjituri înainte, printr-un comisionar, iar dumneata să fi venit numai cu sticla asta, caz în care puteai să mi-o încredințezi încă din hol.” De asemenea, Câinele n-ar fi trebuit să uite de flori și chiar dacă ea, ca femeie, primea ca pe un elogiu privirile lui în direcția sînilor ei, asta nu însemna că el trebuia să rămână cu ochii la acest detaliu, în loc s-o privească în ochi și să-i zâmbească politicos. „Spatele drept, domnule, și încercați să nu-mi mai răsuflați în față!” Când Câinele i-a explicat că nu voia să devină ambasador, doamna Surugiu a devenit ceva mai îngăduitoare. „Nu știți ce animale needucate mi se trimit, să-i fac să se comporte cât de cât… Mai ușor faci ambasador dintr-o coadă de mătură.” Un Cod al bunelor maniere? Cine mai știe azi ce sunt bunele maniere? Un om cu adevărat manierat pare azi un extraterestru. De vină sunt și feministele, cu egalitarismul lor, care-i încurajează pe bărbați să fie bădărani. Bunele maniere sunt ca libertatea. Vă împrumut, firește, și două cărți, pentru documentare. Poartă-te cu cei din jur la fel cum ți-ai dori ca ei să se poarte cu tine, restul sunt, cum se spune acum, vrăjeli! Apoi, mișcată de coniacul Martel pe care i-l adusese, doamna Surugiu i-a oferit câteva sfaturi practice personale. Un bărbat de succes nu trebuie să aibă aerul că e căsătorit, ci să provoace întrebări în această privință. Modestia e pentru geniile recunoscute. Dacă nu vrei să îngroși rândurile oamenilor oarecare, e mai bine să fii acuzat de impostură, decât să fii lăudat că ești la locul tău. Nu te teme de ridicol, dacă nu ești prost, fiindcă dacă ești prost, n-ai cum să te temi de ridicol. Pe ultimul i l-a dat la ieșire: Când o femeie te primește fără sutien, încearcă să-i faci avansuri, măcar din politețe. Și atunci de-abia Câinele s-a uitat la ea cu atenție. Era o femeie bătrână, nici discuție, dar avea niște ochi superbi, fața încă neatinsă de riduri și sâni care nu-și pierduseră agresivitatea. Când a ajuns acasă, Mari l-a adulmecat neîncrezătoare. Nana nu știu cum își schimbase parfumul? Câinele s-a abținut să-i spună că e proastă: Dacă stai de vorbă cu femei, asta nu e același lucru că te culci cu ele. Dar dacă te vinzi unor femei, mai e nevoie să te și culci cu ele? Câinele nu-și dădea seama că pierduse Gastronomul? Nu pierduse nimic, revista trecuse de la clasele primare, la facultate! Mari a tăcut, opărită, iar el și-a dat seama că făcuse un banc prost. Până acum nu-l deranjase niciodată că Mari era învățătoare. Adică doar învățătoare. Nu se lipise mare lucru de el după prima lecție de bune maniere… Voia să-i spună ceva, s-o îmbuneze, dar nu-i veneau în cap decât sfaturile doamnei Surugiu. Bunele maniere sunt ca libertatea: rahat. Simțea cum se rupea ceva între ei doi, chiar atunci, în timp ce Mari se uita tot mai rece la el, cu buzele strânse. Ar fi vrut s-o prindă de mână, să-i spună „Hai, Mari!” – adică nu fusese nimic. Ea a trecut pe lângă el și s-a dus în bucătărie: a închis ușa fără zgomot. Dacă ar fi trântit-o s-ar fi putut duce după ea. Nu te teme de ridicol, dacă nu ești prost! Se simțea și ridicol și prost. Intră în dormitor. Și ea de ce trebuia să-i spună că pierduse revista?! Nici n-o vânduse, nici n-o cedase și voia s-o scoată din bucătăria gospodinelor și s-o aducă în sufrageria lor, de la ce-ai mai gătit, vecină? la ce mai e nou, doamna Cutare? Chiar dacă stăteau la bloc și trăiau dintr-un salariu care nu le îngăduia nici să viseze. Revista lui le va face să scoată capul din bucătărie și să și-l ducă mai des la coafor și prin magazine, să dorească mai mult și să nu se mai simtă anexele familiei! Gastronomul o să le învețe și cum să se îmbrace, nu numai ce să gătească și să vadă viața în culori la care până acum nici nu îndrăzneau să-și închipuie că ar putea exista. Câinele se întinse de-a latul patului. Dacă pentru asta era nevoie să-și împartă revista cu alții nu vedea de ce n-ar fi făcut-o. Mari se supărase degeaba. Asta era la urma urmelor, Gastronomul începea altă viață! Iar el, Câinele, s-ar fi dus după Mari în bucătărie să-i spună toate astea, dar nu-i venea să-și abandoneze reveria în care apăruse și Nana, cu camera ei de la hotel. Dacă o afacere miroase a parfum, tot o afacere rămâne! îi transmise în gând, ușor excitat, lui Mari, așteptând-o să vină odată din bucătărie.

Cu ce haine să te îmbraci la o emisiune tv în care faci și pe bucătarul și pe sfătuitorul monden al celor care se uită la tine? Să pui mâna pe tigaie pus la costum, nu te ia nimeni în serios. Să-ți pui pe cap tichie de bucătar și să te împodobești cu un șorț profesional, iar apoi să dai sfaturi cui se uită la tine ce să facă la masă și cum să susțină o conversație fără să pară mitocan(că), iarăși nu prea merge. Mari, căreia îi mai trecuse supărarea după o noapte care începuse cu o tentativă de viol casnic și se transformase într-o orgie tăcută, să nu-i audă copiii, era de părere că ar fi avut nevoie de niște pantaloni de smoking, cu vestă și o cămașă cu papion. Nana l-ar fi văzut într-o ținută lejeră, cu o cămașă descheiată la guler și cu un șorț de bucătar pe care să-l scoată când trecea de la tigaie la sfaturi de sufragerie. Doamna Surugiu i-a spus că regia asta i se părea o clovnerie de prost gust pe care n-o putea salva decât încercând să aibă aerul unui domn cu cravată care-și dezbracă haina de la costum din cauză că are o slăbiciune pentru gătit, iar după aceea să-și îmbrace din nou haina, ca după o aventură secretă în bucătărie. Și dacă tot o întreba pe ea, poate că n-ar fi stricat să dea politicos la o parte o doamnă care se pregătește să gătească ceva, pentru a-i lua locul, cu o cu totul altă propunere. Bătrâna doamnă mai avusese de-a face și cu regizori de teatru nesiguri de bunele maniere interbelice, care veneau la ea să-i ceară lămuriri de gesturi și de atmosferă. În timpul ședinței despre vals, tango și twist, Câinele se trezise ridicându-și profesoara în brațe, la o figură de tango și ajunsese cu ea pe canapeaua din sufragerie. Ea îi pusese o mână pe ochi, iar cu cealaltă îi căuta mângâietor-grăbită fermoarul de la pantaloni. Doamna Surugiu avea coapse tari, se lăsa pătrunsă cu franchețe, gemea delicat și când el a rămas deasupra ei, inutilizabil, l-a sărutat pe frunte. Apoi l-a invitat să se ducă la duș, ca să n-aibă discuții acasă. Când a ieșit pe stradă, Câinelui nu i s-a părut că o înșelase pe Mari. Era de parcă s-ar fi întors în adolescență, când își imagina că se culcă cu profesoara de matematică și se mângâia singur. La banchetul de la BAC o invitase la dans, iar ea se lipise de câteva ori de el, cât să-i simtă omagiul despărțirii, și el simțise că leșină de plăcere. Când s-a desprins din profesoara lui de bune maniere, nu i se părea că o înșelase pe Mari. Doamna Surugiu avea cam aceeași vârstă ca profesoara lui de mate, poate câțiva ani în plus. Când a ieșit de sub duș, se simțea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Doamna Surugiu se ridicase de pe canapea. Era totuși, o evaluă, o femeie bătrână, chiar dacă n-avea riduri. Nu-ți cere scuze unei doamne care te-a invitat să abuzezi de ea! i-a spus ea, la sfârșitul lecției din acea zi.

În ziua în care trebuia să facă probele de televiziune, Câinele se îmbrăcase la costum cu papion. În bucătăria din noul sediu al revistei de-abia încăpeau luminile și cei doi cameramani, iar alături de ei era un tip enervant care-i tot dădea indicații cum să se miște și încotro să se uite. Un dobitoc cu bărbuță care una, două spunea Stop! Ne întoarcem la tăierea cepei! Sau a pătrunjelului. Avea o obsesie cu tăiatul. Bucătăria se umpluse de fum de la bucățile de carne uitate pe foc în tigaie. Tipul cu bărbuță se isterizase și o dăduse pe înjurături artistice: Îmi bag p… în ea de meserie! Eu am lucrat cu artiști, nu cu ăsta cu ceapa și cu tigaia! Până la urmă însă, din filmările de atunci concluzia a fost că de fapt Câinele avea voce bună, se mișca natural în cadru și ar fi putut să le intereseze pe doamnele gospodine, dacă chestia asta ar fi intrat în producție. Regizorul cu bărbuță a dispărut la cea de-a doua filmare. În locul lui a apărut un tip grăsuliu care spunea tot timpul „Perfect”, dar să mai facem o dată momentul cu așezarea pe fotoliu a domnului. Perfect! Și cred că ar fi mai bine cu vestă, decât cu o haină de costum. Perfect cu papionul! Luminile, perfect, dați-i drumul!

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească