Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui (III)/ de Cristian Teodorescu

Câinele se ridică de pe bancă. N-avea nimic împotrivă ca înțeleptul de pe soclu să-i vorbească despre el însuși, dar nu pentru asta venise el în scuar. Se întoarse la redacție, dar în loc să intre în bloc se opri în parcare. Se sui în mașină și după un sfert de oră ajunse la intrarea blocului în care locuia, fără să se simtă acasă. În apartament auzi țipetele pescărușilor care vânau pești în covata de beton a Dâmboviței. Luă cutia cu rochia Nanei și după câteva minute, o așeză pe locul mortului din mașină. Nu prea știa ce vrea. Doar să scape de rochia deputatei sau să o și vadă, în garsoniera ei de la hotel? Mai întâi dădu să-și parcheze mașina în fața hotelului, dar cum toate locurile erau ocupate, găsi unde să-și planteze mașina, pe o stradă în pantă care ducea către biserica luterană cu ceas. Luă cutia la subțioară și trecu pe lângă privirea vigilentă a tipului de la recepție – se cunoșteau. La lift se salută cu un senator care coborâse, tipul despre care se spunea că mirosea a transpirație și când ieșea din cadă.

Senatorul își acoperise mirosurile personale, constată Câinele în lift, cu un parfum mai grețos decât izul transpirației sale. Înainte de a ciocăni la ușa Nanei, Câinele fâlfâi de câteva ori din brațe, având grijă să nu-i scape cutia cu rochia. Era posibil ca Nana să fie la hotel. Era și mai posibil să nu fie, și mai exista o posibilitate, să nu-i răspundă. Făcu un pas înapoi, încât Nana să poată vedea prin vizetă că-i adusese rochia și în clipa în care voia să-i lase cutia cu rochia la recepție ușa se deschise. Nana era îmbrăcată într-o cămașă în carouri și într-o fustă cenușie și mirosea a băuturi amestecate. Vin, vodcă și gin. Se cunoștea, dar nu prea tare. Însă când Nana îi trase o palmă după ce închise ușa și îi spuse că nu mai voia să aibă de-a face cu el și-l sărută, căutându-i limba, Câinele se înmuie, chiar dacă își închipuia că Nana băuse mai mult decât putea duce. Îi întinse cutia cu rochia, dar Nana o lăsă să cadă. Îl trase de mână în cameră și când Cîinele se așeză pe fotoliul de unde vorbea cu Nana înainte, ea îi spuse că voia să demisioneze din parlament. Câinele n-ar fi avut nimic împotrivă. Parlamentul i se părea un rahat transformat într-o spârcâială cufurită. Dar asta nu însemna că ea ar fi trebuit să plece de acolo. Nana îi spuse că Mateescu o lucrase, că ea fusese turnătoare la Securitate. – Și ai fost? Fusese, dar de frică, acceptă Nana. În facultate când un tip îmbrăcat în civil îi spusese că avea de-a face cu studenți străini, arabi și negri, pe care-i frecventa fără jenă, acceptase să-i spună ce discuta cu ei. Apoi să spună și ce vorbea cu profesorii. Nu i se păruse că astea ar fi fost turnătorii, fiindcă nu scria tot ce vorbea cu colegii ei și nici ce spuneau profesorii. De-aia se și luase de securiștii și de turnătorii din parlament, că doar nu era tâmpită, să-și facă rău singură. Prostia ei fusese că-și închipuise că ceea ce scrisese sub amenințarea exmatriculării n-avea cum s-o atingă. Altfel ar fi recunoscut ce făcuse.

De vreo săptămână în cutiile poștale ale deputaților apăreau fotocopii după notele pe care i le dăduse ea tipului îmbrăcat în civil. Dacă nu și-ar fi recunoscut scrisul și numele sub care le scrisese, Ofelia, ar fi făcut o interpelare în Cameră pentru a-i cere informatoarei să demisioneze. Fotocopiile astea circulau și în Senat. Luca îi spusese că avea informații certe că cel care voia s-o compromită era Mateescu. Nu direct, ci prin relațiile pe care le avea. Iar el, Câinele, chiar dacă nu știa, era de partea lui Mateescu! Nana se apucase să lichideze la nimereală conținutul sticlelor pe care le ținea în frigider, în timp ce-și scria demisia. Umpluse până acum două pagini, cu scrisul ei ordonat în care se citeau semne de nervozitate sau ale paharelor pe care le băuse până la venirea lui. Și din cauza asta, o întrebă, îl vizitase și-l lăsase cu masa pusă și cu rochia ei nou-nouță ca fetiș? – Nu mai știu ce-am vrut. Nici nu mai știu de ce m-ai dezamăgit. Cred că ești un ticălos inocent, ca și mine! Câinele vru s-o contreze; nu el era de vină că Nana avusese relații cu Securitatea, dar la gândul că evanghelistul Mateescu ar fi putut fi cel care voia s-o dea gol, ca să-și apere amicii securiști din Parlament, îi luă Nanei din mână paharul pe care și-l umpluse și o conduse spre pat. – Un ticălos și un porc inocent! îi spuse prietena lui, fără să se opună, în timp ce el o ajuta să se așeze și apoi să întindă pe pat. Câinele o contemplă, mulțumit. N-ar fi fost în stare s-o ducă în brațe. Nana se întoarse cu spatele la el, își duse genunchii la gură și începu să plângă. Se așeză lângă ea și o mângâie pe frunte și pe fund, până când Nana adormi. Mai rămase cam o jumătate de oră în garsoniera ei, până când Nana începu să respire egal și trase un prelung vânt fâsâit, aproape inodor, din care Câinele deduse că deputata lui nu mâncase mai nimic cu o zi înainte, dar băuse multă apă minerală acidulată. Îi veni să râdă, amintindu-și de încercările Nanei de a-și acoperi pârțurile și jetul urinei când se ducea la baie, cu ajutorul zgomotului pe care-l făcea dușul. Când ieși din garsoniera ei se gândi că toată relația lor, chiar dacă ajunseseră și în pat, funcționa pe două falsuri. Nana nu voia să-i audă pârțurile, iar el se străduia să nu pară un tip care depindea de ea și de ceilalți doi, evangheliștii.

Cu gândul la ea, se trezi că își conducea mașina spre blocul din Militari. Trase pe dreapta și sună acasă. Auzi din nou vocea lui Mari, ca robot al telefonului, apoi chiar vocea ei: nu voia s-o mai sune, și băieții la fel! Câinele întoarse mașina, dar în timp ce se îndrepta spre malul Dâmboviței ajunse la concluzia că dacă Mari îi răspunsese, treaba nu era chiar așa de iremediabilă. Când își parcă mașina în spatele blocului de pe Splai, auzi de sus țipetele pescărușilor care se întorceau de pe unde fuseseră. Câinele se duse la o prăvălie cu de toate, de unde își cumpără pâine și ceva mezeluri, cu care-și putea face o cină fără pretenții, dar demnă de Gastronomul care era. Înainte de a ieși, își aduse aminte de invazia matinală a pescărușilor la fereastra lui și cumpără trei conserve de pește și câteva felii de parizer. Când ajunse în apartament îi sună mobilul în buzunar. Nu recunoscu numărul, dar își aminti de vocea comisarului de poliție care îi ceru scuze că-i telefona la ora asta. Poate că se puteau întâlni mâine! Câinele îi aminti că invitațiile pe care le primise de la Poliție erau formulate ultimativ, nu opțional. Comisarul oftă: – Ce ne-am face dacă, din când în când, n-am putea ieși din spiritul uniformei? Invitația asta nocturnă îi tăie foamea. Scoase sticla de whisky din frigider și, cu gândul la doamna Surugiu, aproape că-și umplu paharul. Luă o înghițitură, apoi puse și un cub de gheață în pahar. De când mentorița lui se transformase într-un caz, Câinele evita să-și aducă aminte de ea, din cauza bănuielilor anchetatorului că el ar fi omorât-o. Chiar și după ce oferise recompensa pentru descoperirea autorului faptei, iar comisarul îl scosese din cercul de posibili suspecți, i se părea că doamna Surugiu era cea care-l băgase în povestea asta, fiindcă deschidea ușa oricui.

Când ajunsese consultant la Cotroceni, în locul lăsat liber de ea, avusese o strângere de inimă. În ziua când fusese decorat, se gândise, o clipă, că era răsplătit în locul ei pentru serviciu credincios, fiindcă el n-apucase să-și pună meritele în valoare decât la televizor și, eventual, ca director al Supergastronomului. Atunci reflectase că țara avea socoteli la care el n-avea acces. Apoi acceptase că țara acționa prin interpuși și că dacă la Cotroceni n-ar fi fost consilier fostul lui coleg de la institut, grevistul foamei, țara nu s-ar fi gândit la el. Când se întinse pe pat, adulmecă parfumul din rochia Nanei, care rămăsese pe cuvertură. O veste proastă nu vine niciodată singură! Totuși nu i se părea o dramă că Nana voia să plece din parlament fiindcă fusese dată de gol că turnase la Securitate. La institut, își aminti, el trebuia să se spovedească cel puțin o dată pe lună securistului care avea grijă de secretele cercetărilor lui. Era un chelios care se străduia să nu-l tutuiască, în timp ce-l asigura că nu se îndoia de loialitatea lui, dar știți, cercetările alimentare, care ne-ar putea aduce cu un pas înaintea Vestului, trebuie protejate. El, sceptic, îi răspundea cheliosului că i se părea o tâmpenie pentru capitaliști să-și bage banii în cercetări de alimente alternative, ca să nu zică falsificate, câtă vreme n-aveau probleme de aprovizionare cu alimente obișnuite. – Adică noi avem? ricana cheliosul. – Dacă n-am avea, n-am face cercetări să înlocuim șunca de Praga cu un amestec de oase, rămășițe de carne și făină de soia. – Vă place margarina? îl întreba securistul Institutului. – Prefer untul. Replica securistului era de fiecare dată aceeași: – Atunci ar trebui să desființăm institutul la care lucrați. Câinele îl potolea, amintindu-i că Institutul făcea cercetări și pentru armată și pentru rezervele strategice ale patriei, la un caz de ceva. Dar, se întrebă, convorbirile lui cu cheliosul intrau tot în categoria turnătoriilor? Iar dacă Nana avea dreptate, că Mateescu era cel care îi scosese dosarul la iveală, ce câștiga evanghelistul din asta? Că o acționară a revistei fusese turnătoare la Securitate? Asta însemna că Mateescu făcea și alte jocuri, pentru care era dispus să riște și revista și relațiile lui cu Nana.

În timp ce adulmeca whisky-ul din pahar, Câinele își aminti de sarcina strategică de la institut, de a inventa un whisky românesc. Pentru asta adulmecase și gustase toate soiurile acestei băuturi, din Scoția și din Irlanda, se apropiase și de burbonul american, iar atunci când declarase că produsul românesc ca substitut de whisky putea intra în producție atrăsese atenția în referatul lui, că un whisky românesc, oricât ar fi de bun, nu se poate lupta cu mărcile consacrate. Atunci securistul Institutului îl întrebase dacă nu cumva o luase razna. Adică el se ocupase de crearea acestui whisky și tot el spunea că această băutură cu un conținut de alcool de 38 de grade, n-avea nici o șansă ca substitut de whisky? Câinele, își aminti, îi explicase cheliosului că bețivii nu vor avea nimic împotrivă să-și încerce puterile și cu această tărie, dar că un whisky sau whiskey românesc nu va face altceva decât să atragă atenția că nu mai importăm de la surse acest alcool înrudit cu vodca, dar cu alt gust. Și dacă el avusese discuțiile astea cu securistul Institutului însemna că fusese turnător? Nici el nu știa!

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească