Sparring-partner-ul lui Mick Jagger dă lovitura solo

Cel căruia i se spunea “Maimuța”, Keith Richards (foto 1 și 3), mi-l evocă, până la lehamite, pe Marian Nistor (domnul acela supraponderal de la formația românească Savoy). E la mijloc nu doar bentița de pe fruntea pleșuvită și puținul păr cănit, tot numai inele, ci și aerul de om bătrân în spielhosen, care se agită în public, oarecum indecent, încercând să-și facă uitată vârsta. Desigur, asemănările se opresc aici. Richards e unul dintre marii chitariști ai lumii, o legendă vie, interpret și compozitor al unuia dintre cele mai longevive, mai prolifice, mai audiate și mai bine plasate în preferințele specialiștilor grupuri rock ale planetei (Rolling Stones s-a înființat în 1962, în 1990 vânduse 200 de milioane de discuri și figura în poziția a doua pe lista Billboard Hot 100, iar în revista Rolling Stone a cucerit locul 4 în topul celor mai mari nume rock ale tuturor timpurilor).

La începutul lunii noiembrie, Keith a încetat să facă ce știa mai bine (adică să cânte și să se prefacă tânăr) și a prilejuit unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale anului, publicându-și autobiografia intitulată “Life” (foto 2). La trei zile de la apariția ediției în limba engleză (trebuie menționat că, la doar o săptămână distanță, a urmat cea în franceză), cărțoiul de 550 de pagini (Richards nu știe, în niciun domeniu, să umble cu jumătăți de măsură) figura în fruntea listei de vânzări de pe Amazon, atât în SUA, cât și în Marea Britanie. Cu o săptămână înainte, “The Times” reproducea în foileton importante pasaje din carte.

Deși a scris volumul împreună cu prietenul său James Fox (ceea ce, știm bine, înseamnă că Fox a scris-o, iar, el, în cel mai bun caz, a dat bunul de tipar), Richards declară că “nu a făcut în viața lui ceva atât de dificil”, și că “ar fi preferat, în schimb, să înregistreze zece albume”. Bun, și atunci de ce s-a mai chinuit atât? Pentru că a fost toată viața sparring-partner-ul lui Mick Jagger, omul numărul 2, personajul cu jumătate de față ascunsă, și-a dorit ca, măcar la 68 de ani (pe care-i va împlini pe 18 decembrie), să iasă din umbra eternului său companion de muncă și viață și să-i arunce, tocmai lui, gloriei planetare, niște umbre tenace pe chip. Lipsa de concesii a amintirilor îi privește de fapt pe toții tovarășii de grup, inclusiv pe devreme dispărutul, în 1969, Brian Jones (un subiect tabu, de altfel, printre fanii Stones-ilor), care, aflăm acum, își bătea cu sadică violență iubitele și suferea de o intratabilă manie a grandorii.

Mic de stat, clăpăug, tânărul nostru avea să fie numit, în bășcălie, de către prieteni, “Little Richards” sau “Maimuța”. La 15 ani și-a procurat prima ghitară, cu corzi de nailon, a devenit apoi boyscout, rocker debutant, vedetă uimită de propriul său succes devorator, dependent de heroină și de alcool, veteran sastisit al turneelor cu Rolling Stones. Cartea începe cu arestarea sa în Arkansas, în 1975, pentru posesie de droguri. Judecătorul îl eliberează, după ce îi confiscă cuțitul de vânătoare și după ce “se trage în poză” cu deja celebrul muzician. Urmează numeroase alte arestări, nu toate terminate la fel de vesel, dar, majoritatea, operate pentru deținere de stupefiante (unul dintre filoanele importante ale cărții este tocmai ieșirea din dependență față de droguri) și, peste toate, duelul veșnic cu Mick, puștiul pe care l-a cunoscut la 19 ani și de care nu s-a despărțit nici până astăzi, în ciuda egoismului, arivismului, necinstei și identității sale sexuale incerte. Desigur, poveștile legate de el vor face deliciul multor amatori de picanterii. Keith a încetat să-l înțeleagă pe Mick Jagger acum treizeci de ani, dar mărturisește că a nutrit constant o profundă afecțiune față de John Lennon, superbul frate de pierzanie, care nu i-a ieșit niciodată din casă, altfel “decât la orizontală”.

Interesantă, însă, peste toate, rămâne patima lui Richards pentru muzică și felul în care își descrie raporturile amoroase cu ea. Așteptată nu doar ca o carte de scandal, ci și ca un Graal al muzicii rock, “Life” are un capitol, intitulat “Keef’s Guitar Workshop”, cu care rockerii fără frontiere vor dormi sub pernă și care destăinuie secretele celor mai faimoase riff-uri din istoria rock-ului. Poate că, de fapt, ar trebui să ne oprim cu toții aici. Și să așteptăm turneul de la anul al Stones-ilor, când Charile Watts (bateristul grupului) va fi trecut de 70 de ani și când toți membrii vor părea, desigur, cei mai buni prieteni din lume.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.