Spectatorul care întârzie la spectacol/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

– Să luăm un exemplu. Să presupunem că ne aflăm într-o sală de spectacole plină de spectatori, că lumina este încă aprinsă și că la un moment dat apare pe scenă un actor care anunță cu o voce gravă: “A luat foc clădirea!” Prima reacție va fi, bineînțeles, de panică, dar în scurt timp oamenii își vor da seama că li se propune un joc și vor aștepta liniștiți urmarea. Al doilea actor care trebuie să joace rolul cu anunțarea incendiului nu-și mai poate permite să recurgă la același enunț care, ca un cartuș tras, și-a consumat puterea de impresionare a publicului; el se vede nevoit să inventeze altceva, de exemplu un text mai descriptiv, de genul: “Suntem prinși ca într-o capcană! Flăcările se înalță până la cer! Un fum negru ca smoala ne învăluie din toate părțile!” Al treilea actor, la rândul lui, nu poate repeta această declarație deoarece devine previzibil, iar el are simțul ridicolului. Îl are chiar într-o asemenea măsură încât își dă seama că însăși anunțarea incendiului, indiferent de formulă, a devenit un act mecanic și de aceea – eventual – îl parodiază, agitându-se exagerat, dându-și ochii peste cap etc. Al patrulea actor caută o soluție care să șteargă din mintea spectatorilor toate soluțiile anterioare și, să zicem, apare în scenă cu hainele în flăcări și cu fața murdară de funingine, ca o imagine vie a catastrofei. Al cincilea, bazându-se pe o experiență a comunicării acumulată de ambele părți (și de partea artiștilor, și de partea publicului), pe așteptarea celor din sală, poate să renunțe și la replică, și la machiaj și să se ivească pur și simplu în fața spectatorilor ca un om copleșit de deznădejde, scufundat în muțenie. Impresia va fi, fără îndoială, la fel de puternică. Începe deja să se creeze un sentiment de saturație, de care poate profita al șaselea actor, inaugurând un nou ciclu de evoluție a mijloacelor artistice prin întoarcerea la simplul enunț “A luat foc clădirea!” Nu mai este însă simplitatea dintâi. Este o simplitate rafinată, apreciată ca atare de către cei din sală. Este o artistizare de gradul doi, implicând spirit critic.
Să ne oprim aici și să examinăm cu atenție acest model al evoluției artei. Constatăm că în fiecare moment artistul trebuie să țină seama de istoria mijloacelor de persuasiune. Și să născocească mereu ceva nou, convingător în raport cu această istorie. Să țină seama, deci, nu numai de caracteristicile generale ale proceselor psihice, ci și de nivelul de educație estetică a publicului său. Lucrurile se complică dacă ne gândim că în viață nu se întâmplă niciodată ca toți oamenii să se afle la același nivel de educație estetică. Închipuiește-ți, de pildă, că un spectator întârzie la spectacol și intră în sală exact atunci când își face numărul al cincilea actor, care pur și simplu tace. Nu-i așa că nu va înțelege nimic din aceste “necuvinte”? Și este aproape sigur că se va enerva și va striga în gura mare că n-a văzut un spectacol mai prost. Nu va înțelege mare lucru nici dacă va nimeri la al treilea actor, cel care parodiază, pentru că, necunoscând stilul parodiat, totul i se va înfățișa ca o exagerare ruptă de realitate sau chiar ca o scălâmbăială. Bineînțeles că un om care întârzie la spectacol nu este inferior celorlalți, poate fi chiar mai inteligent decât ei, dar nefiind inițiat în istoria manifestării nu are acces la plăcerea estetică. Întâlnim adeseori în jurul nostru asemenea oameni pe care îi privim cu respect și pe care nu-i acuzăm că nu sunt la curent cu evoluția artei (presupunând că s-au ocupat între timp cu alte treburi, poate mai importante), dar culmea este că ei sunt aceia care trec la ofensivă, reproșându-ne că profesăm o artă ininteligibilă, confuză, excentrică și așa mai departe. De fapt, aici trebuie să domnească o desăvârșită democrație.
Artistul are de ales între a se adresa unui spectator care a asistat la toate fazele spectacolului sau unui spectator care a intrat mai târziu în sală. Dacă se adresează unui spectator care a intrat mai târziu, se produce o desincronizare în sens invers și anume spectatorii care sunt în sală de la început dau semne de nerăbdare și își manifestă disprețul față de întoarcerea la niște forme învechite. Este tot o lipsă de democrație.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com