SPIRITUALIA/ Ierarhii de ieri, ierarhii de azi

Se știe despre mitropolitul Kievului Petru Movilă (născut la Suceava în 1596) că a fost un întemeietor de școală și un foarte bun organizator, un conducător vizionar de pe urma căruia au beneficiat atât creștinismul cât și întreaga cultură a estului european. Făcând parte dintr-o familie care a dat mai mulți domnitori ai Țărilor Române, Petru Movilă a fost îndelung elogiat pentru izbânzile sale.
Întreaga sa perioadă de păstor atât ca egumen al Lavrei Pecerska, cât și ca mitropolit al Kievului a însemnat un alt fel de stilistică, impregnată de acțiuni cultural-spirituale de anvergură. Trei sunt însă capitolele principale pentru care Petru Movilă a rămas în conștiința urmașilor: (1) editarea de cărți pentru toată suflarea ortodoxă prin deschiderea și susținerea tipografiilor, (2) dezvoltarea învățământului și instituirea Colegiului, devenit mai târziu Academia Kievo-Movileană și (3) scrierea, tipărirea și difuzarea operei sale capitale, “Mărturisirea Ortodoxă”.
Cele de mai sus sunt vectori evidenți aparținând curentului iluminist al cărui reprezentant kievean a fost Petru Movilă, demers preluat apoi și de ruși. Aceasta l-a determinat pe istoricul rus Venelin să facă o afirmație îndelung citată ulterior: “Cultura modernă a Rusiei se datorează principelui Petru Movilă și împăratului Petru cel Mare; dar e greu să decidem care dintre ei este mai mare”…
Dar mai exista încă un amănunt de-a dreptul surprinzător din viața mitropolitului Petru Movilă: “din primii ani de călugărie la Pecerska și până în ultimul moment al vieții sale, a purtat tainic pe sub hainele obișnuite, cămașa pocăinței țesută din păr foarte aspru. Acest veșmânt al nevoințelor ascetice avea presărat pe dinăuntru niște nasturi care lăsau pe trup uneori umflături…” (vezi Nestor Vornicescu, “Sfântul Ierarh Petru Movilă”, Craiova, 1999). Este mărturia care se petrece imediat după moartea mitropolitului kievean – fapt ignorat de mediul cultural, dar luat în serios de teologi – căci dezvăluirea face parte din necrologul rostit la catafalcul mitropolitului în ziua de 9 martie 1647 și-i aparține unui confrate, monahul Iosif Calimon. Acesta dă și amănunte concrete: cămașa părea a fi făcută în întregime din nasturi, dar care nu erau goi ci conțineau pietre. În plus, același panegiric-necrolog mărturisește că “în miez de noapte, Petru Movilă se ruga, făcând metanii și pe fața lui erau râuri de lacrimi (…). Tot apropiați ai săi au mărturisit că Petru Movilă mai purta pe trup și «un brâu de fier cu dinți ascuțiți»”. Fără îndoială, ținându-se cont de împrejurarea în care se făcea această “dezvăluire”, anume ceremonia de înhumare, ar putea fi doar o hiperbolă a panegiristului.
Teologii care lecturează cele de mai sus cred însă la propriu în adevărul lor pentru un motiv banal: acest exercițiu incredibil de aspru nu este deloc străin practicilor ascetice care aparțin tradiției creștine. Se regăsește adesea de-a lungul istorie creștinismului atât în ortodoxie, cât și în catolicism. Mari mistici de pretutindeni se supun în ascuns unor asemenea probe tocmai pentru a-și înfrâna corpul și a face față încercărilor. Despre Blaise Pascal există mărturii că purta o astfel de cingătoare, la fel despre Sf. Serafim de Sarov etc. Aceștia nu fac decât să reitereze modelul ascetului creștin care este Sf. Ioan Botezătorul, cel care era la rândul său îmbrăcat cu o haină aspră din păr de cămilă și se hrănea cu lăcuste și miere. Dar aceeași asceză nemiloasă pentru corp era practicată de un alt personaj arhetipal, de această dată veterotestamentar, profetul Ilie…
Așadar se poate presupune că Petru Movilă luase în serios viața călugărescă – în atributele sale cele mai aspre -, pentru care a avut exemple demne de urmat în chiar perioada în care era mirean: unchiul său Gheorghe Movilă, mitropolitul Moldovei, Luca Stroici logofătul care ctitorise în taină mănăstirea Dragomirna, a cărui cultură, dar și smerenie a devenit un strălucit exemplu pe care Petru Movilă l-a și consemnat în “Amintiri”, starețului Zaharia Copâstenski de la mănăstirea Pecerska și Mitropolitului de Kiev, Iov Borețki.
Iată un motiv suplimentar – poate cel principal? – pentru care ucenicii direcți și indirecți i-au închinat lui Petru Movilă patru panegirice în versuri, conținând ecouri din antichitatea clasică, “opere ce ocupă un loc însemnat în istoria literaturii ucrainene a secolului al XVII-lea”, consideră slavistul Gh. Mihăilă. (“Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi”, București, Minerva, 1972)
…Este un prilej să ne întrebăm: mai există astăzi ierarhi de o asemenea anvergură spirituală și culturală? Probabil că da. Chiar dacă bună parte dintre mărimile Bisericilor creștine nu se ridică la înălțimea așteptărilor, cu siguranță, în ascuns, există și personalități a căror nevoință nu este cunoscută. Și despre care știe numai Dumnezeu.
Îndeobște interesul mulțimii de credincioși sau de cârcotași este ce se petrece cu “ceilalți” – fie preoți, fie călugări și ierarhi ale căror excese lumești fac deliciul presei, generează bucuria nebunilor etc. Și adesea revolta este îndreptățită – cazul arhiepiscopului de la Constanța cercetat de DNA pare să se fi mușamalizat, ca să dau un singur exemplu…
Nu aceasta este însă Biserica! – le spun tinerilor de ori câte ori am prilejul. Creștinismul s-a întemeiat pe sacrificiu. Până a-i critica pe alții este totdeauna mai indicat să vezi care sunt propriile derapaje de la valorile și exigențele creștine. Iar exemple tonice vom găsi în fiecare generație: oameni a căror sfințenie este indubitabilă. Alături de Hristos și de ierarhia cerească aceștia sunt centrul de greutate al credinței creștine. Restul e vânare de vânt.
Dacă ținem seama de uriașa contribuție adusă de Petru Movilă prin conceperea, editarea și difuzarea “Mărturiei ortodoxe”, putem spune că se adeverește afirmația bizantinologului Al. Elian, care zicea despre secolul al XVII-lea că este “veacul nostru teologic, cu deosebire”.
Ne întrebăm dacă va mai exista vreodată un ierarh de origine română care să aibă anvergura spirituală de a aduce întregii creștinătăți atâtea beneficii. Iar daca va exista, vom avea puterea să-l recunoaștem ca atare?…

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.