SPIRITUALIA/ Note pentru o arheologie a credintelor esoterice

Asezat in siajul timpului luminos al Miscarii “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim (Bucuresti), Andrei Scrima se dovedeste a fi, totodata, cel mai important hermeneut al acesteia. Acelasi efort al “hermeneuticii globale” (expresie folosita de cercetatorul Radu Bercea) este practicat de profesorul Andrei Scrima atunci când este solicitat a comenta si alte ispravi ale spiritului, bunaoara atunci când se apleaca asupra legendarului românesc de intemeiere tesut in jurul personalitatii lui Stefan cel Mare. Fiind rugat sa comenteze legendele legate de copilaria domnitorului moldav si cele de intemeiere a manastirii Putna, Andrei Scrima ne-a lasat un veritabil document care ar putea deveni model de hermeneutica globala. Studiul despre care vom vorbi mai jos a fost editat in volumul “Experienta spirituala si limbajele ei”, André Scrima (Humanitas, Bucuresti, 2008, p. 307-356). Ne referim in primul rând la focalizarea asupra unui univers pe care Pr. Andrei Scrima insusi il considera a fi o provocare lansata cândva de Jacques Le Goff, care numea «(in perspectiva lui Marc Bloch din “Regii taumaturgi”) un “nou domeniu al istoriei: arheologia credintelor esoterice”». (Scrima, p. 308). El demonstreaza astfel cum literatura populara da relief unor informatii esentiale, sedimentate deloc inocent tocmai acolo unde ne asteptam mai putin… Aceasta “realitate” care tine mai degraba de evidenta (sau de “nivelul evidentelor ascunse”) este decriptata, demonstrata si analizata de Andrei Scrima pornind de la un ravasitor poem al “inceputului de drum”. Comentariul are drept punct de plecare o legenda publicata mai intâi in volumul lui Stefan Teodorescu-Kirileanu “Stefan cel Mare si Sfânt. Traditii si cântece populare” (Focsani, Ed. Aurora, 1903). Legenda la care ne referim, cu titlul “Stefan cel Mare si ingerii”, vorbeste strict despre perioada copilariei si adolescentei domnitorului fiind reluata apoi si in alte editii ale aceleiasi carti sau in alte volume. Actiunea acesteia descrie in termeni destul de exacti faptul iesit din comun al pregatirii si investiturii lui Stefan, acte care se deruleaza dupa toate regulile unei initieri autentice. Pentru inceput, A. Scrima observa lipsa de importanta a vârstei eroului nostru, ba chiar si a genealogiei sale princiare. Caci totul se petrece deja intr-un alt spatiu si alt timp. Copil de numai cinci ani fiind, jucându-se prin padure, Stefan este atras de o anume lumina: “Stefan se indreapta spre aceasta lumina si mare ii fu mirarea când a descoperit in centru o casuta din lemn, care nu avea nimic altceva decât doua mese mici cu o multime de lumânari de ceara, o icoana mica pe jumatate stearsa si o carte groasa si foarte veche”. (Kirileanu, p. 18) Lumina il va trimite asadar pe erou «intr-un alt spatiu, intr-o alta “stare de fiinta” mai degraba decât intr-o alta lume» (Scrima, p. 311). Hermeneutul simte nevoia sa faca un link imediat si la alte traditii, inrudite: lumina despre care vorbim in acest episod ne va reconecta la traditia islamo-iraniana (prin Henry Corbin, intre altii), caci ne reaminteste de “lumea trecatoare” care ne deschide spre “lumea imaginala”. Dar intreaga lectura a legendei românesti isi gaseste solide corespondente in ciclul arthurian sau in literatura vedica, consemneaza Scrima pe parcursul acestui eseu… Povestea continua cu o casuta de lemn la care ajunge eroul, inevitabil asimilata chiliei sihastrului. Straniu si nonconformist, in cazul de fata vom descoperi doi indrumatori, doi sihastri, in locul unuia singur, cum ne-am fi asteptat – fapt, iarasi, exceptional, ce atrage semnificatii in consecinta. Acesti sihastri sunt “batrâni de zile” in sensul spiritual si nicidecum fizic. Un astfel de personaj nu va mai avea vreodata teama de timp, ruga sa (continua), meditatiile sale, viata contemplativa – iata tot atâtea stari ale fiintei evocate de hermeneut. Caci ruga, meditatia, contemplatia sunt etaje si instrumente net distincte pe drumul calatorului launtric: «Aceasta “mireasma de batrânete”, care nu poate fi asociata degradarii, ci mai curând unei calme si viguroase izbânzi asupra timpului, impregneaza naratiunea noastra (icoana, cartea arhetipala) in asa masura ca presimtim parca iminenta aparitiei-cheie, cea care trebuie sa deschida sensul a ceea ce survine» (Scrima, p. 311). Travaliul la care este supus copilul Stefan cheama vigilenta chiar si in miezul noptii – imagine arhetipala ce ne aminteste fara echivoc de o anume specie a liturghiei ortodoxe, de slujbele din Saptamâna Patimilor, de “Mirele care vine la miezul noptii”, dar si de formule corespondente din scenarii initiatice noncrestine. Ne aflam «dinaintea unui caz de “rugaciune neincetata”, in “pace si bucurie”, ideal cunoscut al traditiei monahale rasaritene. Or, cum micul Stefan “contribuie” prin slujire la petrecerea “fara greutati si griji trupesti” a rugaciunii celor doi batrâni, va avea la rândul sau parte de binecuvântarile si de darurile ei» (Scrima, p. 313). Aici Pr. Scrima nu observa sau poate, mai precis, evita s-o faca, un fapt la fel de semnificativ. Tânarul discipol nu numai ca asigura traiul batrânilor pe parcursul travaliului initiatic propriu-zis – care va dura câtiva ani, masurat dupa ceasul biologic al ucenicului -, dar o va face totdeauna de atunci inainte, pe intreg parcursul vietii sale pamântene. Ba, indraznim sa spunem, si dupa aceea gratie functiei de aparator al tarii care se va pastra in mentalul colectiv, pâna in zilele noastre. Caci functia sa nu este aceea de rugator retras din lume, ci de rugator in continua actiune mundana… Firesc, “scenariul” ar fi trebuit sa continue cu numele nou pe care il primeste ucenicul. Iata insa ca exceptia atrage noi intelesuri in cazul eroului moldav. El are deja un nume predestinat, astfel incât, hotarasc cei doi sihastri, nu mai primeste altul. Am putea adauga noi ca, intr-un fel, botezul a constituit o prima initiere, descinderea pe calea luminii spre celalalt tarâm pentru intâlnirea celor doi indrumatori nefiind decât o continuare, o reamintire, dar si o etapa superioara a botezului crestin. Observatia aceasta este intarita de explicitarea numelui domnitorului pe care o opereaza hermeneutul. “Stephanos” inseamna “incununat ca invingator”. Nume care provine de la grecescul “stephanos” -“cununa, coroana, cer”. Dar faptul determinant, care merita analizat, incununarea anilor de asceza o constituie binecuvântareafinala pe care Stefan o primeste de la cei doi batrâni – personaje despre care vom afla curând ca sunt chiar ingerii lui Dumnezeu. Binecuvântarea acordata de cei doi sihastri ne determina sa-i intuim anvergura prin profetia rostita in clipa despartirii: “Ai ajuns aici copil si pleci flacau mare, dar mai mare te vei face prin virtutile si faptele si lucrarile tale”. In urma binecuvântarii, ucenicul dobândeste o fata de lumina: “chipul lui stralucea la fel ca lumina soarelui” (Kirileanu, p. 20). Abia acum putem medita la o prima explicatie a faptului ca Stefan are parte de doi indrumatori concomitent – “amanunt” asupra caruia, iarasi, Pr. Scrima nu insista. Ne amintim ca intr-o societate traditionala regele este totodata si un “pontifex maximus” sau are, in orice caz, si o functie sacerdotala. Asa cum la hirotonirea unui nou episcop si astazi este nevoie de “prezenta” si de “punerea mânilor”, de binecuvântarea a cel putin doi episcopi consacrati, tot astfel viitorul rege primeste, iata, binecuvântarea a doua personaje care detin calitatea si puterea unui astfel de rol exceptional. …Si n-am ajuns decât la mijlocul drumului, parcursul initiatic, legenda si decriptarea lui Andrei Scrima continua.

Dincolo de prejudecatile uzuale si de personajele majoritar necalificate care au indraznit a se apleca asupra acestui gen de lectura, revenirea neasteptata in tara a lui Andrei Scrima pentru ultimii sai ani de viata a generat si la noi – poate pentru prima oara in istoria noastra recenta – o abordare academica a acestui gen. Pentru cine nu stie, gratie lui Antoine Faivre, studiul esoterismului si-a gasit un loc onorabil in cadrul catedrelor de istorie a religiilor europene (Paris, Amsterdam etc.). Iata ca potentialul autohton – despre care au scris la vremea lor (cu zgârcenie) Mircea Eliade si (mai ales) Vasile Lovinescu – nu si-a rostit inca ultimele fraze.