SPIRITUALIA/ O noua specie de intelectual ortodox: Pr. Andrei Scrima

Scriam aici despre modalitatea de a (re)așeza viața spirituală orientându-ne după un sistem vectorial in care, conform celui care a fost indrumătorul de taină al Mișcării “Rugul Aprins”, părintele Ioan cel Străin, putem desluși trei axe de coordonate. Intr-adevăr, prezența părintelui Ioan cel Străin (Ioan Kulighin) – cel care a dat un neașteptat impuls spiritual Mișcării “Rugul Aprins” – este tulburătoare și s-a dovedit, in timp, pentru cei care au avut șansa să-i fie intimi, cu totul bulversantă, in sens ziditor vorbind. Acesta spunea despre trei modalități de a trăi in lume, creștin fiind (vezi “Cuv. Ioan cel Străin. Din arhiva RuguluiAprins”,Ed. Anastasia, 1999). Aceste trei axe de forță le putem imagina pornind de la ceea ce pr. Ioan cel Străin a notat undeva in foarte puținele scrieri rămase: rugătorul, mărturisitorul și indrumătorul. Așadar, intâi identificăm o axă verticală, aceea a rugătorului. Avem mai departe o axă orizontală, cea a mărturisitorului și, in fine, o a treia axă, axa de adâncime, antero-posterioară, a indrumătorului. Iată și spusele pr. Ioan cel Străin: “M-am dus, apoi, la un preot, care-mi plăcea mai mult decât toți, și ce aveam pe inimă i-am spus la spovedanie, dar n-am căpătat nici o indrumare. Acesta era părintele Ioan Domovschi, care a ajuns mai târziu, prin stăruința sa, la un mare dar, ca mărturisitor și rugător, insă nu și ca indrumător. A trăit până la 94 de ani. Duhovnicește, iarăși am rămas singur, ca un copil cu ochii legați” (p. 17)… Se ințelege limpede din cele de mai sus că nu oricine este capabil să fie indrumător, chiar dacă este un mare rugător, poate chiar un sfânt in viață. Aceeași problemă se pune și cu cealaltă dimensiune, mărturisirea. Câți sunt capabili de așa ceva? Este mărturisirea (de credință) o obligativitate? Da, conform unor texte sacre. Numai că această mărturisire poate fi făcută in multiple forme. Fie deschis, la vedere, fie discret, in taină, ba chiar și altfel decât se așteaptă lumea – precum in exemplele date data trecută referitoare la nebunii mistici, așa-numiții “nebuni intru Hristos”, in cazul creștinismului. Despre condiția celui care iși mărturisește credința am găsit câteva gânduri ale unuia dintre cei mai fascinanți teologi ortodocși români din ultimul veac: părintele Andrei Scrima. Intr-un efort de interpretare a Evangheliei după Ioan, acesta observă: “Mărturia e, am putea spune, chiar axa in jurul căreia intreaga evanghelie se dispune, prinde corp și se construiește: de la mărturia inaugurală a lui Ioan Botezătorul, până la cea care pecetluiește, la sfârșit, textul Evangheliei in intregul său. E realitatea mărturiei ca temei de neclintit, ca loc de unde izvorăște și se hrănește cunoașterea de Dumnezeu, cea care iți ingăduie să fii in imediata lui apropiere și să te unești cu el.” (vezi “Comentariu la Evanghelia după Ioan”, Andrei Scrima, Humanitas, p. 51). Și mai departe: “Pecetea de adevăr, imprimată de prezența Tatălui, constituie, pentru Ioan, argumentul cel mai inalt și mai puternic pentru intemeierea credinței. Fiindcă, după el, pecetea aceasta de adevăr e lucrul cel mai conform cu natura a ceea ce se cheamă Revelație” (p. 52). A surprinde, a observa “pecetea de adevăr” existentă in viața fiecăruia dintre noi este cel mai important lucru pe care il putem face și trăi. Desigur, această pecete ni se dezvăluie treptat, pe măsură ce ochii noștri spirituali (duhovnicești) se obișnuiesc cu Lumina cea adevărată. Căci, mai arată Pr. Scrima: “S-ar putea spune că esența lumii de aici, a lumii noastre, e constituită pur și simplu prin separarea dintre adevăr și realitate (…). Noi suntem atât de scufundați in această lume incât nu ne mai dăm seama de separare”. Dar separarea aceasta nu poate fi imaginată precum un pahar cu apă peste care plutește ulei. Fiecare strop al vieții și al lumii inconjurătoare conține un grăunte din “pecetea de adevăr”. A discerne, a separa realmente grâul de neghină este efortul la care suntem chemați pentru intreaga viață. Iar acolo unde nu mai este speranță, acolo unde omul vede numai neghină, există, iată, precum grâul semănat de cu toamnă, care renaște primăvara, promisiunea invierii. Crucificarea și invierea lui Iisus sunt mărturiile de maximă intensitate ale lumii creștine. Pecetea de adevăr adusă de Hristos continuă să ne surprindă prin tensiunea spirituală la care suntem incitați. Un om aflat in exercițiul acceptării și adâncirii mărturiei hristice realizează in sine dez-osificarea propriilor prejudecăți și iluzii in care a trăit până ieri, inlocuindu-le, treptat, cu pecetea luminii increate… Sau, conform mărturiei pr. A. Scrima: “Spiritul martorului se trezește (nepsis, in greacă, e starea de trezie a spiritului) către un alt tip de percepție, către un alt tip de văz, ceea ce nu il lipsește, evident, de vederea materială, imediată a lumii; insă e un văz care accede la invizibilul vizibilului, la acel loc unde sunt determinate și ființa și sensul a ceea ce e de văzut” (p. 101)… Cu alte cuvinte, la limita luminoasă mărturia omului devine una cu mărturia hristică. In catolicism, focalizat, cum bine se știe, mai degrabă pe Hristos cel de dinaintea Invierii, există nenumărați sfinți care ajung să mărturisească identificându-se cu patimile hristice până acolo incât ei inșiși dobândesc stigmatele in propria carne. Unora le curge sânge prin locurile respective etc. – un straniu caz existent in istoria recentă este celebrul Padre Pio, care a fost și canonizat. Ortodoxia se focalizează pe celălalt versant, anume pe Hristos cel de după Inviere. De unde și apetitul pentru Bucurie (bucuria hristică) al ortodoxiei. Poate și datorită pr. Ioan cel Străin – care atunci când l-a văzut intâia oara a spus: simt că tânărul acesta are nevoie de mine -, părintele Andrei Scrima a fost unul dintre cei care au știut să aducă o nuanță cu totul specială credinței ortodoxe, o nouă specie de mărturie: cea a intelectualului extrem de cult, dar cu reală aplecare spre cercetarea tainelor acestei lumi – fie acestea fizică cuantică, fie mistica de cea mai autentică ramură. O specie rămasă destul de rară până astăzi.

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.