Spiritus/ de Ismail Kadare

Descoperirea

Dictatorul orbea. Ceea ce de luni de zile era doar o bănuială, fusese confirmat fără putință de tăgadă cu câteva ceasuri în urmă. Nu-și închipuise că moartea ochilor lui avea să fie decretată într-o franceză șchioapă, cu accent japonez. Grupul de medici francezi îi lăsase, cu o săptămână în urmă, o fărâmă de speranță. Dar japonezii, ajunși cu puțin timp înainte la Tirana, fuseseră nemiloși. Vederea avea să-i slăbească pe zi ce trece, până când, în următorii doi ani, urma să i se stingă complet. Posibilitatea operării cataractei, după ce boala avea să se stabilizeze, cum sperau medicii francezi, era mai mult o iluzie, dacă nu chiar o variantă diplomatică. Acesta era și motivul pentru care se solicitase o echipă de medici dintr-o țară îndepărtată, ca Japonia.

Uite că îl lăsau și ochii. Era liniștit, mai puțin trist decât își imaginase. Parcă în ceasurile de nesiguranță dinaintea consultației se consumase mult mai tare.

De lângă fereastra mare de unde se afla auzi clar motorul mașinii care avea să-i ia pe medici, iar siluetele lor le zări ca pe niște puncte negre, ce se mișcau haotic, ca duse de vânt.

Ziua era pe sfârșite. Își închipui cum se răspândește vestea despre boala lui prin cartierul interzis locuit de membrii Biroului Politic. Nu e nevoie de atâta secretomanie, îi spusese soției, când aceasta îi cerea febril ministrului de Interne să păstreze discreție totală asupra vizitei medicilor, pe care să-i prezinte drept arheologi sau specialiști în petrol. Tot se va afla într-o bună zi.

Culmea e că de data aceasta nici nu-i păsa. Ba chiar, într-ascuns, o și dorea. În comparație cu altele, părea ceva normal și nu-i știrbea cu nimic din autoritate.

Era convins de ani de zile că totul, chiar și evenimentele care îl încriminau, aveau să capete la un moment dat o alură pozitivă.

Faptul că moartea, înainte de a veni ea însăși, îi trimitea câteva semne, i se părea a face parte din convenția cu ea. Se obișnuia din vreme cu tărâmul ei: cu întunericul, în primul rând, și cu despărțirea de cei apropiați.

Mormântului nu-i e teamă de mort, și nici mortului de mormânt. Această veche zicală o auzise de la maică-sa în ziua în care o văzuse lângă lada aceea ciudată, cercetându-și pentru ultima oară cele necesare pentru ultimul drum: fusta cu care avea să fie îmbrăcată, cămașa, pantofii, acoperământul de atlas și chiar voalul transparent cu care i se va acoperi fața. Ce faci acolo, mamă? o întrebase el. De ce te obosești tu, când avem atâția oameni care ne slujesc? Atunci, ea îi explicase de ce toate bătrânele din Gjirokastër se îngrijesc singure de pregătirile de înmormântare. Cu moartea trebuie să comunici direct, îi spusese. Așa, ea vine ușor în ziua sorocită și la fel de ușor te duce în locul unde se duc cu toții.

Dictatorul oftă. Simțea mai mult decât oricând nevoia unui cuvânt al mamei, de o mie de ori mai valoros decât toate mesajele transmise de membrii Biroului Politic.

Și-i imagină, totuși, unul câte unul, în momentul aflării veștii despre boala lui. În fruntea listei, cei mai fideli, care-și vor pune mâinile în cap, gata-gata să izbucnească în plâns împreună cu soțiile. Opriți-vă, opriți-vă, le transmise în gând. Nu e nevoie să vă lamentați așa. Și nici să exclamați “ce nenorocire!”, ca și când ar fi sfârșitul lumii. Cât despre ochii pe care ați fi gata să mi-i donați, vă mulțumesc, dar nu e nevoie… Acesta mi-e destinul și sunt gata să mă supun.

Un val de duioșie îl cuprinse dintr-o dată. Gândul că se sacrifică pentru ei nu-l mai părăsea. Accepta întunericul și noaptea cu cea mai mare ușurare. Gândul îi zbură apoi la ceilalți membri ai Biroului Politic, la cei pe care nu-i avea la inimă. Cu chipuri albe, fără nicio expresie, aflau și ei vestea. Ați încremenit, da!? Nu știți ce să spuneți!?

Nu avusese niciodată motive să se îndoiască de ei, dar asta nu-i folosea la nimic. Dimpotrivă, cu cât avea mai puține suspiciuni, cu atât mai mult se enerva. Ba chiar, uneori i se părea că nu se manifestau pe față și nu-i dădeau motive de îndoială tocmai ca să-și savureze mai deplin victoria. Așteptați puțin, o să vedeți voi, își zise supărat.

Valul de mânie îi aminti de un al treilea grup, pe care și-l imagina vag. Erau candidații la funcția de membru al Biroului Politic, care, din cauza așteptării îndelungate, îmbătrâniseră prematur, sau ceilalți, excluși de mult, o parte dintre ei chiar decedați. Făceau front comun cu cei condamnați, majoritatea morți și putreziți, dar care pentru el erau încă vii. Vă bucurați, da? își zise. Sigur că vă bucurați, mă pândiți de ani de zile.

Zvonul despre orbirea lui era încă proaspăt. În urmă cu două luni, când, după întoarcerea dintr-o călătorie în sud, soția îi spusese, cu acel tremur în glas pe care îl avea când vorbea despre lucruri triste, ca altă dată când se va găsi în fața unui basorelief sau placă comemorativă să evite să mai atingă marmura cu mâna, așa cum făcuse acum cu grupul sculptural al fraților Frashëri. El îi sesizase imediat neliniștea. Vrei să spui că este un gest de orb? o întrerupsese privind-o țintă. Nu-i nevoie să mai adaugi nimic, știu ce ai plănuit împreună cu ministrul de Interne și ceilalți idioți din jurul lui. Nici unul dintre voi nu știe că o asemenea atingere a monumentului sau a crucii este un vechi semn de prețuire.

Ea încercase să-i explice că nu voise decât să evite interpretările, mai ales când lucrurile se petreceau în fața camerelor TV, dar el n-a lăsat-o să continue. La urma-urmei, lasă-i să afle, spusese disprețuitor. În vreme ce în sinea lui: oare nu afirmaseră ani la rând că este nebun… că e… dar ce nu spuseseră…

Ca de fiecare dată când se enerva, nici acum nu-și putea lua gândul de la grupul infidelilor. O să-i amenințe de acum înainte cu ceea ce lor li părea a fi slăbiciunea lui, dar care în final se va dovedi a fi a lor. Îi va speria cu diagnosticul pus de francezi: operația de peste un an sau, cel mai târziu, peste doi.

Cu vederea refăcută va ieși apoi în fața lor la masa lungă de consiliu, unde ei îl vor aștepta tremurând de emoție. Uite că ne vedem din nou. Bine v-am găsit, bine v-am găsit… Văd că unii dintre voi s-au îngrășat, au întinerit. Cum se vede, absența mea v-a priit. Păi, cum să vă spun, bătrânul și stânca mor greu. Ce să vă fac, o să mă mai suportați puțin. Nu pot pleca de pe lumea asta pe picioarele mele.

Apoi se va întoarce spre ceilalți, care vor fi slabi și încercănați. Dar voi, voi ce-ați pățit? Ce-i cu ridurile astea pe care nu vi le știam? V-ați făcut griji pentru mine, știu, ca atunci când am avut atacul de cord. N-ați putut dormi, cu siguranță. Mulțumesc… mulțumesc…! Sau e vorba de altceva? N-ați putut dormi de teamă că o să v-o ia altul înainte, v-ați încăierat pentru scaunul meu ca atunci când zăceam inconștient, iar voi tremurați pentru funcții? Vai, vai, vai.

Uite-așa o să-i terorizeze, să-i facă una cu pământul, până vor ajunge să-și blesteme și laptele pe care l-au supt, cum se spune.

I se păru că în camera de alături se aud niște zgomote. De la o vreme avea senzația că aude voci și șoapte pe care înainte-vreme nu le auzea. I se părea ceva normal. Primul lucru pe care-l aflase citind o carte despre orbire era că, odată cu pierderea vederii, ți se ascute auzul.

V-ați bucurat prea devreme, își zise obosit, gândindu-se de data aceasta la mulțimile de oameni. De-acum o să fie mai rău. Cu ochii nu putea pătrunde peste tot, dar cu auzul era altceva.

În urmă cu două zile, ministrul de Interne îi ceruse viceprim-ministrului chinez, care conducea delegația oficială la Ziua Națională, o cantitate de microfoane de supraveghere foarte performante. Cu siguranță că în seara asta, la recepția de la Palatul Brigăzilor, chinezul avea să dea un răspuns.

Gândul că în viața sa toate veniseră la vremea lor și în ordinea firească îi trecu calm prin cap. Multă vreme se opusese cu greu dorinței de a scrie. S-ar fi părut că destinul îi trimitea orbirea pentru a-l dezlega de povară. În beznă se conturează mai precis imaginile, iar suspiciunile capătă consistență. Căci avea o grămadă de suspiciuni în suflet. Toate comploturile acolo erau. Nopțile mohorâte în care aștepta vestea lichidării adversarilor. Mesagerii care-l anunțau despre sinucideri surprinzătoare. Apoi sinuciderile care întârziau. Toate acestea se aflau amestecate în creierul lui cu întâmplări care nu avuseseră încă loc. Dar pentru el asta nu conta. Toate proveneau din același aluat. Ca și lâna din caier, din amestecul acela puteai da materie primă trecutului, viitorului sau ambelor în același timp. Sosise momentul fericit să șteargă deosebirile dintre ele.

Îi veni să râdă când și-i închipui căinându-i ochii. Gândiți-vă mai bine la ochii voștri mici, zise cu glas tare. Va scrie, era deja decis, despre copilăria sa și tinerețea petrecută în Franța. Și poate o dramă despre iarna lui 1960 la Moscova. Sau una despre un eveniment care nu se petrecuse încă…

O bucată de marmură cu două găuri, care-i amintea când de Vehip Chiorul, personajul pitoresc al copilăriei sale, când de Homer, îi bântuia imaginația.

Chinezul ne va da un răspuns în seara asta. Mii de microfoane noi vor fi instalate peste tot. Dacă Albaniei îi slăbiseră ochii, auzul i se ascuțea formidabil. La urma-urmei, era în logica lucrurilor. Albania se va întoarce la epoca primordială, atunci când domina auzul, și nu văzul.

N-aveau decât să-l ia din nou peste picior: Albania folclorică, primitivă!

Din spatele geamurilor, luminile capitalei și ornamentele de sărbătoare se vedeau difuz.

Creierul i se goli brusc. Apoi, primul gând care-i veni nu fu departe de tot ceea ce se întâmpla. Așa e, își zise și respiră adânc. Orbirea lui i se potrivea Albaniei mai mult decât orice pe lume.

Când intră în Palatul Brigăzilor, aplauzele de la început, liniștea și zumzetul de după îi aminteau că tot așa fusese și în urmă cu un an, cu patru și chiar cu șapte. Numai că vulpoii bătrâni ai recepțiilor și diplomații cu vechi ștate la Tirana sesizaseră umbra înșelătoare din spatele bunei dispoziții oficiale. Erau cel puțin douăzeci de oameni care știau ceva, totuși, despre orbirea lui și asta era de ajuns pentru ca lucrurile să nu fie ca mai-nainte.

Așezați la masa din centru, membrii Biroului Politic îl urmăreau cu privirea. Scânteierea neobișnuită, apărută în ultima lună în ochii lui, în seara aceea era insuportabilă. Ce i-or fi făcut, doamne, se întreba fiecare dintre ei. Părea că-n jurul globilor îi implantaseră diamante.

Trebuie că medicii sosiți de departe se aflau în sală, dar nu-i cunoștea nimeni. Fericiți că masa era destul de lată și el nu putea vorbi decât cu cei din jur, membrii Biroului Politic își imaginau viitoarele ședințe, când aveau să fie judecați numai după ceea ce spuneau. Până atunci fuseseră ridiculizați cu alegerea cămășilor și a cravatelor în special, pe care el, cine știe de ce, le remarca în bătaie de joc. La fel cum făcea cu costumele lor sau cu bărbieritul. Primul lucru pe care-l învăța un membru nou al Biroului Politic era că el nu-i suporta pe cei nebărbieriți sau bărbieriți de mântuială. Se rădeau la sânge înaintea fiecărei ședințe, ba chiar se mândreau cu tăieturile proaspete de pe obraz și bărbie, până într-o zi când el le-a spus că acolo nu e dispensar, ci Birou Politic.

Și totuși, asta nu era nimic în comparație cu suspiciunea din privirea lui. Exista de ani buni convingerea că descoperea trădările celor din jur numai privindu-i. În fața privirii lui nu știau ce să facă. Erau convinși că, dacă și-ar fi plecat ochii, era sinucidere curată, dar nici să-i înfrunte privirea nu era ușor. Putea fi interpretată drept mândrie inutilă sau semn de aroganță, iar de aici până la nesupunere nu era decât un pas. Nici ochelari cu lentile fumurii nu purtau, pentru că le știa toate beteșugurile. Se spunea că o dată pe săptămână se închidea într-o cameră cu un medic bătrân, un vechi prieten al lui, unde stătea până noaptea târziu. Acolo, la lumina lămpii, se stricau amândoi de râs privindu-le radiografiile: maxilarele, plămânii și mai ales craniile. Ia uită-te la ficatul ăstuia, îi vezi cancerul? făcea unul. Mi se pare că a-nceput să se-nnegrească, răspundea celălalt și se puneau apoi pe râs. Ce spui, să-i facem groapa? întreba el. Medicul se prefăcea că nu e sigur. Să așteptăm și altă radiografie, spunea serios, pe urmă… Și începeau din nou să râdă în hohote.

Toate acestea aveau să se sfârșească de-acum. Puteau să-și pună orice cravată doreau, doar la voce trebuiau să fie mai atenți. Să o coboare, dacă era prea puternică și, dimpotrivă, să taie cu ea în carne vie atunci când se cerea duritate.

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas fiction, colecția “Raftul Denisei”. Traducere de Marius Dobrescu