Spumă de căpșuni/ de Alexandru Ciolan

Spre seară, sfârșit de săptămână-n București. Luptă pe lapoviță și pe ninsoare între februarie care mai are puțin de stat și martie care stă să vină. Centrul vechi, siluit să devină nou, sfâșiat între culoarea locală zdrențăroasă și stilul european-termopanat al cârciumilor (cârciumi, bănci și farmacii… farmacii, cârciumi și bănci… bănci, cârciumi și farmacii) e parcă și mai dezolant decât de obicei. Dacă vrei să ajungi la Teatrul de pe Lipscani, nu ai însă variante ocolitoare. Iei în piept amestecul mizer de etern șantier, de vechitură recondiționată și de noutate provizorie și traversezi fără chef întunericul celor câțiva zeci de metri, care par sute, dintre Universitate și sala Rapsodia. Ajuns acolo, trebuie să fii atent să nu intri pe ușa din stânga, dacă vrei să nu te trezești în cârciuma cu nume scremut artistic care a invadat o parte din holul teatrului – cultura trebuie să dea, iar cârciumăritul să ia (cel mai deștept, nu-i așa?, cedează).

Venisem la premiera Necuvintelor, a trupei Passe-Partout Dan Puric, nerăbdător, curios să văd ce se ascunde în spatele titlului pretențios, prea nichitian după gustul meu. Eram totuși profund încrezător în calitatea promisă de doi vulcani (vulcanul unu: Adrian Nour, sufletul spectacolului, scenarist, regizor și ilustrator sonor, și vulcanul doi: Vadim Rusu), o vulcăniță (Ana Pepine) și un vulcănel (Toni Dumitrescu, pe care recunosc că nu îl știam, dar care m-a cucerit definitiv – o să stau cu ochii pe el).

Necuvinte este o erupție de energie și de inventivitate a celor trei plus una, ștrengari ale căror șotii, uneori gratuite – de la care nu se pot abține, conștienți că bucuria cu care le comit va contagia sala, devenită partener de joacă -, alteori pline de subtile înțelesuri, cheamă la liniște și împăcare. Tot spectacolul este, de fapt, o goană prin depozitul-colecție de zgură și zgomote urbane spre nemărginirea calmă a câmpului și a cerului, spre cămara în care pacea izvorăște, prin Cuvânt, din inima înduhovnicită.

Spectacolul a crescut, inconfundabil, în curtea lui Dan Puric, părintele care și-a învățat puii să vâneze subiecte și să adopte-adapteze procedee, să-și creeze propria lume artistică, să o delimiteze fără să o limiteze, să nu se ia foarte în serios, ca să nu devină pedanți, dar să nu uite, nici atunci când șuguiesc, că sunt datori să mărturisească Adevărul. Restul e măiestrie scenică.

Nu voi spune mai mult despre Necuvinte. Ar însemna să glosez verbal ceea ce spectacolul transmite, în cea mai mare parte, fără vorbe. Mergeți să-l vedeți, o să ieșiți din sală încântați, mai ușori, mai împăcați, mai încrezători.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți. Are un nepot.