Ștafete și alergători seculari/ de Felix Nicolau

Cel mai masiv dintre scriitorii români își continuă cu cerbicie epopeea celor 100 de reprezentanți ai unui neam misterios ce pune în mișcare istoria umanității încă de la începuturi. Gheorghe Schwartz lucrează de o viață la acest proiect faraonic, dovedind o răbdare heruvimică, dar și autoironie, căci s-a arătat sclipitor și atunci când a publicat Paranoia Schwartz.

Pentru moment, o să scriu despre romanul Bastonul contelui (Curtea veche), parte și el din ciclul Cei o sută. Din ce am citit eu din acest ciclu am observat că autorul folosește cam aceleași strategii narative. Povestirea curge șuvoi, condimentată cu o sumedenie de date istorice reale și inventate, dar există și întreruperi ori note de subsol în care naratorul se pretinde un biet scrib ce pune cap la cap fapte disparate; singurul lui merit ar fi scotocirea minuțioasă prin hrisoave și înscrisuri dosite prin te miri ce mănăstiri. Abordarea aceasta auto-minimalizantă are mai multe înrudiri. Detectivistica de arhivă creează suspans în romanele semiotice ale lui Umberto Eco. Un Vintilă Corbu alcătuia o mai puțin masivă cronică de familie, Dinastia Sunderland-Beauclair, în care coincidențele și întâmplările senzaționale dau tonul relatării. Dar mai curând jocul textualist al scribului are legătură cu farsa manageriată de Edgar Alan Poe, care și-a publicat Aventurile lui Arthur Gordon Pym ca relatare de călătorie doar descoperită de editor. Când a fost vorba să publice continuarea, Poe l-a încarnat aproape de-a binelea pe eroul său, făcându-l să dea declarații în presă cum că abia acum urma să fie publicate adevăratele aventuri, prima parte fiind deformată de editor (Poe însuși), care n-ar fi înțeles nimic din mesajul aventurierului ș.a.m.d. Când să se întâlnească cu publicul, editura a dat un comunicat prin care anunța că dl Pym a trebuit să plece de urgență într-o nouă călătorie.

Noul volum cuprinde biografiile a 7 dintre reprezentanții misterioasei familii, de la al 87-lea până la al 93-lea, perioada fiind 1654-1849. Ca de fiecare dată, scriitorul condimentează biografiile fictive cu spectaculosul istoriei mici: zvonuri, scandaluri, personaje compromise sau ciudate etc. Astfel, suspansul este constant întreținut, căci fără el un asemenea ciclu faraonic ar deveni plicticos de moarte. Ioan Holban laudă „impresionantul efort de documentare”, dar nu uită să evidențieze și capacitatea de „recreare a detaliului ascuns”; sau al inventării lui, meșterind verigi lipsă, aș adăuga eu. Gheorghe Mocuța vorbește despre povestirea-cadru, dar și de „tehnica povestirilor în evantai”. Surprinzător este Caius Dobrescu când afirmă că scriitorul „refuză nișa pitorescului și a culorii locale” în favoarea „gândirii la scară monumentală”. Până la un punct această afirmație este reală, dar sunt, totuși, destule detalii pitorești pe parcursul ciclului romanesc.

În fiecare dintre aceste romane găsim inserții naratologice constând în discutarea rolului jucat de scrib în transcrierea manuscriselor. Se subliniază în mod pervers că faptele sunt istorice, dar și literare: mimesis+afabulație: „BIETUL SCRIB SE UMFLA IN PENE: «El chiar este cineva!» Este greșit să se creadă că el – scribul! – nu face decât să povestească: el – scribul! – nu este un simplu copist, care reia pe o foaie ceea ce este scris pe o alta!” Amintirea s-ar conjuga cu ipoteza, efectul scontat fiind autenticitatea susținută de suspans. Căci, altfel, cum ar rezista cititorul la un colos epic în care protagoniștii sunt doar „liniuțe de unire”? Eroii sunt minioni, pentru că doar contribuie la impunerea ideii de ciclu romanesc biografic, din care trebuie să rezulte un sens ascuns al istoriei. De aceea și obiectele-simbol, transmise din tată în fiu, servesc doar ca „simple cratime” (de exemplu bastonul contelui). Mesajul este general și este alcătuit din mesaje individuale, mult mai puțin importante.

Capital pentru scriitor este să-și narcotizeze cititorul, să-i ofere o lectură de plăcere. Astfel, după ce intră în detalii istorice, imediat se apostrofează: „Gata cu vorbăria!” Dar exact notițele istorice, adesea plasate la subsol, fac deliciul lecturii pentru cititorul antrenat. Altfel, întreg ciclul ar deveni un foileton de capă și spadă. La fel de captivante sunt înscenările și observațiile subtile, care contribuie la suspansul general al cărții – un suspans inteligent: „nu există copiști mai preciși decât cei care nu știu să citească, întrucât aceia nu se lasă influențați de ceea ce cred ei despre textul avut în față și nu-l corectează după cum bănuiesc ei că ar trebui să sune înscrisul”. Din nou un truc cu care se joacă scriitorul, mimând istoricitatea deplină a documentelor. Bineînțeles, nimeni nu mai crede într-un asemenea truc aici, dar tot ce importă este frumusețea jocului și dereglarea lecturii hipnotizate. Autorul dorește încântarea publicului său, însă nu acceptă o masă năucă de cititori. De aceea și afirmația că „scribul n-ar trebui decât să se înfățișeze chiar pe sine exemplu de umilință” are evidente răsfrângeri ironice pentru cine l-a mai lecturat pe Gheorghe Schwartz.

Pentru fiecare dintre reprezentanții lungului șir dinastic autorul găsește o faculté maîtresse: umilință, curaj, zgârcenie etc. Portretele se încheagă încet, pe zeci de pagini. Așa se face că uneori mai spectaculoase sunt scandalurile istoriei absorbite în narațiune. Spre pildă, povestea lui Thomas Blood, cel care a furat bijuteriile coroanei engleze. Odată prins, în loc să fie decapitat, precum complicii săi, regele îi acordă o pensie viageră. De unde suspiciunea că l-ar fi transformat într-un spion al lui.

Voioșia suspansului și a zvonului este curmată destul de rapid de considerațiile hermeneutice ale scribului. Istoria trebuie citită printre rânduri, iar această cititre o face literatura. Exact la Aristotel ajungem, cu teoria lui despre servilismul istoriei. De aici la Tolstoi și imediat la Lyotard, cu răposarea marilor narațiuni: „greutatea, simte nevoia scribul să se dea important, nu constă atât în a descoperi personajele din mulțimea nenumăratelor trupuri ce se perindă fârâ oprire prin fața sa, ci de a înțelege ceea ce pare de neînțeles privit cu ochi obișnuiți, cu mentalităile altui timp”. Discuția despre studiul diacronic, iar nu sincronic, al istoriei este și ea veche. Și, până la urmă, tocmai asta încearcă literatura să facă – să interpreteze istoria, să-i dea viață, să propună o subiectivtate ficțioanlă în locul subiectivității istorice, căci a mai vorbi despre obiectivitate după cărțile marilor teoriticieni ai postmodernității ar fi o naivitate vecină cu incultura. Gheorghe Schwartz poate fi acuzat de încăpățânare, dar în niciun caz de naivitate scriitoricească.