Stăpânirea de sine și excesul în sine/ de Iacob Florea

Prima întâmplare sună așa: Ioan Bob se afla la Viena, unde obținuse sprijinul nunțiului apostolic ca papa să-i întărească alegerea ca episcop. În același timp, obținuse de la împărat dreptul de a intra în posesia moșiei episcopești. Un român din alte vremuri, aflat într-o zodie bună, s-ar zice.

Unul dintre cei care-i susținuseră candidatura l-a rugat pe proaspătul ales să nu se întoarcă prea repede în Ardeal, ci să încerce să obțină prin cele cancelarii și unele drepturi pentru clerul local. Răspunsul noului episcop a căzut ca un trăsnet: “Nu m-oi strica eu pe mine pentru voi”.

A doua întâmplare e una de cuvinte. E un fragment dintr-un text al lui Victor Eftimiu, publicat în 1935: “Ieftin. Toate sunt ieftine. Munca țăranului, truda artistului. Vremea e ieftină. Parc-ar curge dintr-o clepsidră cât Sahara de mare, pentru fiecare. Aruncăm orele ca pe niște mucuri de țigară și începem altele. N-are preț nici ora pe care o fumăm, nici fumul ce ni se strecoară printre degete”.

Cele două “întâmplări” le-am ales, dintre multe altele, din volumul Stăpânirea de sine. Miscelaneu al criticului Constantin Călin. Toate temele, situațiile politice, portretele, paginile de jurnal vorbesc despre preferințele criticului și istoricului literar travestit în publicist. Constantin Călin are marea calitate de a rămâne academic fără a fi scorțos și plictisitor.

Societatea de azi nu mai cultivă stăpânirea de sine, o virtute cardinală, consideră criticul. Ne aflăm într-un “spital” al tranziției. Avem de-a face cu boli și bolnavi, cu fracturi, plăgi și simptome cronice. Actori și situații, rechizite și costumații, idealuri și mitocănii, toți și toate sunt făcute din același aluat. Toți și toate sunt surprinse în toată gloria, candoarea și meschinăria lor.

Într-un loc aflăm cum se lăuda altădată. Într-altul, despre stilurile naționale în fotbal. Și într-o parte, și într-alta, ca în multe altele, se încondeiază excesul. Suntem proști în exces, ticăloși în exces, naivi în exces. Singurul gen care pare să lipsească din această vastă panoramă e tragedia. Dar nu sunt prea sigur dacă a lipsit cu adevărat de la bun început sau a fost și ea ucisă din exces.

Pe urmele lui Ortega y Gasset, criticul român e convins că studiul unui cuvânt poate duce la descoperirea realităților istorice umane, că urmărind semnificația și parcursul acestuia se poate deduce cu “o rigoare aproape geometrică” ce era, ce este și cum a intervenit schimbarea într-o comunitate, într-o țară etc. Disprețul pentru neamprostie, incultură, ticăloșie nu este îndeajuns. Acestea trebuie prinse în tablouri de gen și în tablouri istorice, trebuie descrise în peisaje tematice și, în cele din urmă, înscrise în peisajul mare al intervalului ultimilor douăzeci de ani.

Criticul Constantin Călin și-a dorit să scrie o carte “în care biblioteca se deschide spre viață și viața caută verificări în bibliotecă”. I-a reușit cu prisosință.

O carte este un lucru între multe lucruri, spunea cineva, care populează universul până își găsește cititorul, “omul hărăzit simbolurilor ei”. În același spirit (și aproape literă) fac și eu o urare alături de fachirul argentinian: dea Domnul să vă numărați printre cititorii pe care îi așteaptă această carte!