Statul, piețele și criza

De patru ani, criza lovește locuri de muncă. Umflă rata șomajului. Încetinește creșterea economică. Extinde aria sărăciei. Și, mai cu seamă, restrânge puterea de cumpărare. Keynes e reconfirmat. În “Teoria generală”, publicată în 1935, el atrăsese atenția lumii întregi că, dacă o economie începe să cadă, doi indicatori merită o atenție sporită.

Primul indicator: veniturile gospodăriilor. Dacă scad, gospodăriile vor cumpăra mai puțin. Iar cererea de bunuri și de servicii va urma o rată negativă. În consecință, producția va depăși vânzările, stocurile vor crește, patronii își vor concedia angajații. Cei ce vor vedea că veniturile li s-au redus, fiindcă sunt șomeri, își vor reduce cheltuielile. Va fi deci lovită cererea agregată de consum.

Keynes a privit însă și către a doua parte a cererii agregate: investițiile. Căci ele sunt și mai problematice decât consumul. Dacă se investește mai puțin în economie, mult mai puțin, înseamnă că lucrurile devin grave. Multiplicatorul începe să meargă în sens invers: se produce un efect în cascadă, iar modificarea finală, de sus în jos, poate fi extrem de mare.

Iată efectele. Cum pot fi atenuate? Criza actuală a dovedit lumii întregi că se impune o despărțire totală și definitivă de capitalismul utopic, care – între altele – a exacerbat rolul piețelor, chiar l-a singularizat, într-o încercare de a arunca statul în afara ecuațiilor economice. Statul e chemat să joace un rol nou. Ceea ce nu înseamnă în niciun caz că ar fi sunat deșteptarea pentru un alt timp, care să reînvie vechile tipare colectiviste și să readucă statul în poziții dominante în raport cu piețele. Deși, în dezbaterile ideologice legate de criza actuală, nu lipsesc nici ideile și nici tentațiile practice menite să împingă lumea către modelele apropiate de colectivism, cu statul în rol de vioara întâi, e cert că astfel de modele nu au o largă susținere și nu întrunesc masa critică de care ar avea nevoie ca să fie învingătoare. Astăzi, cele mai multe opțiuni converg către o nouă filosofie economică, de natură să poziționeze piețele și statul într-un raport de parteneriat, chiar de complementaritate.

Fără îndoială, piețele pot să greșească grav, pot face multe erori și statul nu le poate acoperi pe toate. Dar și statele pot face – și fac – mari erori și piețele nu le pot îndrepta pe toate. Dar un parteneriat eficient, în care statul și piețele să coopereze și să se completeze, poate fi soluția pentru rezolvarea multora dintre problemele economice și sociale actuale, de la creștere economică la șomaj. Criza a lovit dur întreaga lume și soluțiile standard, arhaice și neadaptate, nu au mai putut drege lucrurile.

Criza nu a putut fi evitată. Și chiar FMI, care decenii în șir se dovedise a fi pompierul chemat mereu să stingă focuri, mai ales în fostele țări comuniste și în țări în dezvoltare, pretutindeni acolo unde ardea, nu a putut să intervină imediat pentru a face față crizei care se răspândea pe planetă. Și iată, piețele s-au văzut nevoite să se înfrățească temporar cu dracu’… Cu statul deci. Sau cel puțin așa au crezut, că e un pact temporar, până vor trece lacu’… Eroare! Parteneriatul piețe-stat, în forme ce nu sunt încă definitivate, departe de a fi temporar, va face parte din realitatea noii normalități în devenire.

Lumea se pregătește de fapt pentru o nouă epocă și pentru un nou ciclu economic. Alte reguli vor deveni dominante; în timp ce vechile reguli vor fi date la o parte. Schimbarea, ce deja a început, vine cu noi concepte: 1) prudență; 2) analiză de risc; 3) mai multă rigoare, după ce vechile concepte bazate pe relaxări exagerate au dat cu oiștea în gard. Reguli noi, ce deja își fac loc, ne influențează viața într-o mai mare măsură decât cele vechi. Raporturile de putere în economia globală se schimbă. Iar criza alege ce companii vor supraviețui și care urmează să dispară. Ce obiceiuri vor supraviețui și de care ne vom despărți foarte repede. Pe măsură ce trece timpul, înțelegem tot mai limpede că, după această criză, prea puțin din ce a fost va mai fi cum a fost.