Sticla si metafizica focului

Personalitate puternica si complexa, animata de mari idei si de sete de creatie, artistul sticlei Ioan Nemtoi lucreaza zilnic cu paradoxul. Din nisip, apa si foc, el modeleaza forme statornice, desi fragile, insufletite (la propriu!) si incremenite totodata, pline de culoare si mister. Lupta cu materia, cu elementele fundamentale ostile omului, a fost pariul pe care Ioan Nemtoi l-a pus in tinerete si l-a castigat acum. Zgarcit cu marturisirile despre munca si proiectele lui, artistul lasa opera sa vorbeasca. Pentru el, sticla spune totul, intr-o confesiune sincera, transparenta, ca insasi substanta din care a fost creata. (Simona Nastac)

N-am sa dezamagesc pe nimeni marturisind ca paradoxul m-a incitat din copilarie. Adica de la o varsta la care iti privesti fascinat chipul intr-un ciob de oglinda si nu stii (eu nu stiam) daca mirarea vine de la propria-ti “descoperire” ori de la magia exercitata de stralucirea si reflexul sticlei.

Cam tot de atunci ma pasioneaza formele, felul in care prind viata proiectate, desenate pe hartie sau modelate in lut. Cred ca acesta a fost primul semn, primul pas spre ceea ce sunt acum – artistul care inchipuie forme nu modelandu-le in lut, ci suflandu-le si sculptandu-le in materie incandescenta, in sticla.

Fiind cel dintai nascut intr-o familie de tarani din Trusesti (judetul Botosani), imi amintesc ca tata ma trimitea cu oile la pascut. Spre necazul lui insa, mai totdeauna ajungeam pe malul unui rau, unde modelam pana seara tarziu figurine din argila si nisip, fara sa stiu ca prefiguram astfel un destin. Au urmat apoi liceul si facultatea la Academia de Arte Frumoase (sectia Ceramica, Sticla, Metal) din Bucuresti. Aici mi-am implinit visul si efortul de a trece sticla din planul mestesugului in cel al artei. Cred sincer ca evenimentele cele mai importante din viata mea s-au petrecut, de atunci, in jurul cuptorului, iar cele mai fericite momente pe care le-am trait s-au datorat sticlei.

Am avut sansa sa deschid prima expozitie personala in Norvegia, la Galeria Cleo din Fredrickstat, unde am expus lucrari de plastica mica, din sticla optica polizata si slefuita. Aici am vazut pentru prima oara obiecte din sticla Kosta Boda si am ramas impresionat de finetea executiei, mai ales de cromatica exuberanta, puternica, o noutate absoluta pentru mine, in urma cu doisprezece ani. Intors in tara, mi-am schimbat tehnica si registrul formal; am inceput sa modelez sticla la cald si sa folosesc culorile vii care m-au consacrat, devenind in timp una dintre trasaturile distinctive ale artei mele. Urmatorul pas, expozitia de la Galeria Molla din Lillehamer (chiar in timpul Olimpiadei din 1994), unde am expus alaturi de un pictor norvegian foarte apreciat, Frans Widerberg, m-a impus definitiv si m-a convins sa continui pe drumul ales.

La patruzeci de ani gandesti si vezi realitatea acestei arte putin altfel decat la treizeci. Nu stiu daca ceea ce am facut inseamna mult sau putin. Stiu cu certitudine, insa, ca am fost si raman in competitie cu nume mari ale artei sticlei: Dale Chihuly, Lino Tagliapetra, William Morris, Dante Marioni, Kimiake Higuchi, Czeslaw Zuber, Marwin Lipofsky si multi altii. Fara falsa modestie, prezenta lucrarilor mele in marile centre artistice ale lumii, la mai toate targurile internationale si manifestarile de gen (din Franta, Danemarca, Olanda, Germania si Belgia, pana in America, Japonia sau Canada), sper sa vorbeasca de la sine. Iar aparitia numelui pe afise sau in cataloagele si revistele de specialitate, in compania celor amintiti, inseamna, cred, o recunoastere a valorii pentru artist si o consfintire a prestigiului pentru numele tarii sale.

Totusi, cea mai grea competitie este cea cu mine insumi. Desi creez, cu egala dezinvoltura, forme traditionale si moderne, incerc mereu sa inventez, sa anim si sa filtrez materia vitroasa printr-o mie de efecte cromatice, prin adaosuri de materiale pretioase (foita de aur, platina si argint), ori prin polizari expresive si transparente de filigran.

Am fost intrebat cum s-a nascut ideea Cinei si de unde vine preocuparea mea pentru temele de inspiratie religioasa. Cred ca nu poti sa inovezi la nesfarsit forme pur decorative, golite de continut. Si atunci ai nevoie de o idee, de o tema care sa te provoace, sa te forteze sa-ti depasesti temerile si limitele, iar pentru mine sacrificiul lui Iisus sau frumusetea si dramatismul conditiei umane, asa cum reies din episoadele legendei sacre, reprezinta un izvor, o sursa permanenta de intelepciune si inspiratie, care trebuie exploatata. In plus, nu uit exemplul marilor artisti ai Renasterii, care, de cele mai multe ori, au atins perfectiunea tocmai in aceste subiecte, de natura religioasa. Cat timp am transpus “figurile” celor doisprezece apostoli, ma-ntrebam daca sticla poate – prin calitatile ei plastice – sa sugereze situatii, atitudini si sentimente umane contradictorii, tradari de felul celor povestite de textul evanghelic. Fara a ma compara cu renascentistii, o data cu Cina, Tradarea sau Painea si pestii, sper sa fi impus o viziune cu totul noua, o interpretare originala asupra unor teme si motive recurente in istoria artei, incepand cu primele secole de crestinism, in pictura catacombelor sau in sculptura sarcofagelor.

Sunt un om al timpului meu, un artist al prezentului; lucrez cu mijloacele moderne existente si as vrea sa fiu inteles din perspectiva acestui timp, chiar daca arta contemporana este “acuzata”, de multe ori, de efemerida, anticalofilie si lipsa de sistem. Eu nu ma simt implinit pentru ca mi se spune “maestre”, dar stiu ca arta mea are un rost (si sunt recunoscator pentru asta) atunci cand cineva tresare si pune intrebari, emotionat sau intrigat, in fata lucrarilor mele.

Nici nu speram ca intr-o zi voi avea propriul meu atelier, propriile mele cuptoare, ba chiar si cateva zeci de oameni in jur, pe care sa-i invat si alaturi de care sa ma bucur pentru fiecare obiect, forma sau culoare, pentru fiecare lucrare careia ii dau nume si drept de a fi in universul sticlei. Ba mai mult, nu-mi inchipuiam ca voi ajunge sa deschid o galerie si peste Ocean, unde ecourile artei contemporane romanesti sunt destul de putin auzite, desi avem artisti foarte buni, rezonanti cu tot ce se intampla acolo, cu toate tehnologiile si orientarile ultimilor ani. Poate de aceea traiesc, la intensitati uneori exagerate, bucuriile fiecarui nou proiect sau emotiile intalnirii cu toti cei care imi cunosc si iubesc lucrarile; poate, din acelasi motiv, imi doresc sa infiintez la Dorohoi, acolo unde lucrez de mai bine de zece ani, o scoala internationala de sticlarie de arta. Pentru ca stiu ca omul sfinteste locul si ca avem inteligenta si harul sa o dovedim.

Ultima mea expozitie, Apa si foc, nu este decat inca un pas pe acest drum, pe care ma insotesc, cu dragoste si discretie, sotia si fiul meu. Un drum uneori istovitor, dar in final plin de bucurii. Ar putea fi arta si altceva ?!