Strehler sau Olaroiu?

In seara meciului de la Middlesbrough, am fost, ca de obicei, la teatru. De data aceasta, obiceiul nu avea sa aduca obisnuitul. Aveam sa vad un spectacol legendar, care a triumfat timp de zeci de ani in toata lumea: Arlecchino, sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, in regia lui Giorgio Strehler. Eram copil, in anii 1950, cand Piccolo Teatro a venit la Bucuresti cu prima varianta a montarii, in care stralucea Marcello Moretti. Ma pregateam acum, cand cobor cel de-al doilea versant al vietii, sa-l aplaud pe Ferruccio Soleri, un alt monstru sacru, in cea mai recenta viziune a celebrului director de scena. Nici urma de deceptie n-a umbrit satisfactia serii. Perfectiunea dobandita prin indelungat exercitiu nu dadea impresia de mecanism bine reglat, ci de spontaneitate atent controlata. Era commedia dell”arte in cea mai buna forma, vazuta, in acelasi timp, dinauntru, cu tandra empatie, si din afara, cu fina ironie. In drum spre casa, prin Bucurestiul pustiu, auzeam urale de bucurie din locurile unde microbistii urmareau meciul. Dornic sa asist la al doilea triumf al serii, indata ajuns acasa, am deschis televizorul. Scorul era 2-0 pentru Steaua. Eram bucuros, dar si dezamagit: partida parea jucata, de-acum nu putea urma nimic spectaculos. Rasturnarea situatiei, care avea sa transforme extazul in agonie, mi s-a parut mai curand pasionanta decat deceptionanta. Era ca si cum as fi asistat in direct, dintr-un loc privilegiat, la batalia de la Waterloo. Si aceasta parea castigata, iar maresalii lui Napoleon pregateau sampania, cand totul s-a rasturnat si a virat spre dezastru. Spectacolul pasionant al meciului constrasta cu cel rafinat de pe scena. Primul trezea reactii violente – speranta si teama, bucurie si groaza -, celalalt starnea zambete de aprobare si tresariri de admiratie.

Se spune ca nu poti compara teatrul cu fotbalul, asa cum nu poti compara merele cu bananele. Totusi, primele sunt, oricat de diferite, spectacole, asa cum ultimele sunt, amandoua, fructe. Nu intentionalitatea demersului intra in discutie, ci diferenta dintre modalitatile de receptare. Andrei Serban, la emisiunea lui Robert Turcescu, deplangea starea inerta a publicului de teatru, despre care spunea ca doarme, chiar daca sta cu ochii deschisi, dupa care aplauda cu ravna, dar fara discernamant. La meci, participarea publicului nu trebuie stimulata, ca la teatru, prin fel de fel de artificii. Pana si comentatorii profesionisti intra, asa-zicand, in joc, atunci cand exclama “Hai sa vad si eu o aruncare ca lumea!”. Asa ceva se intampla numai la Teatrul “Ion Creanga”, unde copiii il avertizeaza pe Fat-Frumos de apropierea zmeului, il huiduie pe lup si izbucnesc in urale la pedepsirea celui rau. Dintre toate formele de spectacol, fotbalul se apropie cel mai mult tocmai de commedia dell”arte, pentru ca are reguli precise si emploi-uri fixe. Rolurile de inaintas, portar, fundas, mijlocas corespund cu cele de Arlecchino, Colombina, Pantalone si Brighella. Driblingurile, pasele, cornerele si loviturile libere sunt tot atatea lazzi prin care actorii-fotbalisti isi demonstreaza inventivitatea si capacitatea de a improviza. Regizorul se retrage, de regula, o data repetitiiile incheiate. Antrenorul urmareste meciul cu teama si speranta, tentat mereu sa intre pe teren. Asemenea lui Tadeusz Kantor, care urca pe scena, printre actori, cand simtea ca spectacolul se deregleaza, Cosmin Olaroiu incerca sa intervina pentru a corecta ritmul, primind admonestari.

Inca din a doua jumatate a secolului trecut, teatrul a renuntat la tensiune si suspans, socotindu-le mijloace prea ieftine care, seducandu-i pe spectatori, le adorm luciditatea. A disparut si conflictul, considerat artificial. Nimeni nu mai urmareste un spectacol de teatru cu rasuflarea taiata, pentru ca nu mai conteaza cum se termina. Se stie dinainte ca, daca e Shakespeare, mor toti (in tragedii) sau chefuiesc la nunta (in comedii). Iar daca e Cehov sau o piesa contemporana, oricum ramai cu un gust amar, indiferent cum s-ar termina. Imi doresc un spectacol de teatru imprevizibil ca un meci de fotbal, in care sa sufar cand pierd “ai mei”, sa urlu de bucurie cand castiga si, intre timp, sa urmaresc cu rasuflarea taiata schimburile de replici, asemanatoare paselor ingenioase prin care mingea trece de la un jucator la altul.