Studio 69/ de Liza Marklund

Liza Marklung, născută în 1962, este o jurnalistă și romancieră suedeză. Cele mai multe dintre romanele sale polițiste au drept personaj principal o ziaristă pe nume Annika Bergtzon. După romanele sale s-au făcut și câteva filme de succes.
Editura Trei, care a mai publicat o carte de-a ei, revine cu acest roman, din care publicăm întâi chiar introducerea autoarei, foarte importantă pentru înțelegerea scrisului ei.

Suedia este o țară mică și ciudată aflată aproape de Polul Nord – scrie Liza Marklund. Numărul conaționalilor mei e mai mic de nouă milioane. Avem unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai pe planetă, speranța noastră de viață este cea mai mare din lume, iar egalitatea între sexe este mai accentuată decât în orice altă țară. Cu toate acestea, rata sinuciderilor e ridicată, impozitele sunt foarte mari, iar bărbații încă își bat nevestele cu regularitate.

Aceasta este țara în care se desfășoară acțiunea romanelor mele. E o societatea plină de contradicții. E ciudată și, în același timp, banală. Începând din 1932, Suedia a fost condusă aproape fără întrerupere de Partidul Muncitoresc Social Democrat. (În acest interval, liberalii și conservatorii au fost la putere pe perioade scurte, care însumează doar nouă ani.) Drept care nu‑i de mirare că cei de la putere au căpătat o oarecare aroganță. Social‑democrații au început prin a modifica regulile puterii, iar în cele din urmă, au ajuns să facă unele noi, care să le servească interesele.

Una dintre aceste modificări a dus la înființarea unei organizații de spionaj ilegale, numite Biroul de Informații (BI). Timp de câteva decenii, spionii de partid au activat atât în țară, cât și în străinătate. Zeci de mii de suedezi au fost înregistrați și catalogați drept “factori de risc pentru securitatea statului”, ceea ce însemna că își puteau pierde slujbele și dreptul de vot. În rândul crimelor pe care se pretindea că le‑ar fi săvârșit acești “factori de risc” intra și parcarea mașinii prea aproape de locul anumitor întruniri politice.

Adevărul despre BI a fost dat la iveală în mai 1973 de către doi reporteri tineri, Jan Guillou și Peter Bratt, care scriau pentru FiB, o mică revistă de opoziție. Ambii jurnaliști au fost condamnați la câte un an de închisoare pentru articolul lor, devenind doi dintre foarte puținii prizonieri politici din istoria modernă a Suediei. (Până la urmă, cei doi au ajuns bine: în prezent, Peter Bratt este reporter de investigație la Dagens Nyheter, cel mai mare și mai prestigios cotidian suedez, iar Jan Guillou este președintele Clubului Editorilor Suedezi și autor de bestselleruri. În plus, deținem împreună editura Pirat, care este una dintre cele mai mari din întreaga Suedie. Ha‑ha!)

Tot ce se spune despre afacerea BI în acest roman este adevărat, cu excepția finalului, care este fictiv. Dar Suedia este o țară exportatoare de arme, așa că cine știe…? Țara noastră este neutră din punct de vedere militar. Dat fiind că la vest se învecinează cu Danemarca și Norvegia, două membre NATO, iar la est, cu Finlanda și Uniunea Sovietică, multă vreme această opțiune a părut cea mai înțeleaptă. Deoarece în timpul Războiului Rece nu am avut niciun aliat, am fost nevoiți să punem la punct o puternică defensivă militară. De asemenea, am fost obligați să punem la punct o performantă industrie militară, iar parlamentul nostru a fost de acord ca o mică parte din armamentul pe care îl producem să fie exportată sub controlul strict al statului.

În 1986, guvernul indian a încheiat cu compania suedeză Bofors un contract în valoare de 8,4 miliarde de coroane suedeze. Guvernul social‑democrat a avut un rol foarte important în perfectarea contractului, iar prim‑ministrul Olof Palme a discutat toate detaliile acestuia de‑a lungul mai multor întâlniri pe care le‑a avut cu prim‑miniștrii indieni Indira Gandhi și, mai apoi, Rajiv Gandhi.

În cele din urmă, s‑a aflat că Bofors a obținut contractul ca urmare a unor mite însumând 300 de milioane de coroane. În 1989, acest scandal a dominat campania electorală din India și a făcut ca Rajiv Gandhi să‑și piardă postul de prim‑ministru. (După perfectarea contractului, au murit mai multe persoane, ceea s‑ar putea să fie o simplă coincidență: Olof Palme a fost împușcat în Stockholm pe data de 28 februarie 1986, Carl Algernon, care era se ocupa de controlul exportului de armament din Suedia, a fost omorât într‑un accident ciudat în metroul din Stockholm pe data de 15 ianuarie 1987, Cats Falck, o jurnalistă suedeză care investigase afacerea Bosfors, a fost găsită pe fundul oceanului în mașina ei, iar Rajiv Gandhi a fost asasinat în 1991.)

Rolul guvernului suedez în această poveste încă nu a fost elucidat pe deplin, deși social‑democrații au promis de nenumărate ori că or să‑și “spele în public rufele murdare”.

Încă așteptăm să se țină de cuvânt.

Societatea noastră este foarte ordonată, și nu ne deranjează că suntem urmăriți de Fratele cel Mare. La naștere, fiecărui cetățean îi este atribuit un cod numeric personal. Acest număr te urmărește pretutindeni: conturi bancare, plata taxelor, facturile telefonice, înmatricularea mașinii, tranzacții bursiere, cartea de muncă, și așa mai departe. Codurile tuturor suedezilor sunt publice (cu câteva excepții, de care m‑am ocupat pe larg în romanul Paradis) și pot fi obținute de la Administrațiile Financiare. Cu ajutorul acestor coduri, poți afla ce venituri are cineva, cât de bogat este, numele de fată al fostei soții și notele la matematică ale copiilor săi. Toate informațiile și documentele despre noi, suedezii de rând, sunt publice, dar la fel sunt și cele despre oamenii aflați la putere – de la actele încheiate cu autoritățile publice, până la facturile și chitanțele pe care ni le eliberează acestea. Oricine poate verifica toate cheltuielile efectuate de către liderii de sindicat, politicieni și alte autorități.

Cu toate acestea, autoritățile trișează. În anii ’90, s‑a descoperit că un șir nesfârșit de oameni aflați la putere mergeau pe banii contribuabililor la cazinouri, în cinematografe porno și în vacanțe exotice. În iulie 1994, am descoperit o chitanță de la o firmă de închiriat limuzine, din care reieșea că, în timpul alegerilor din 1991, Bjorn Rosengren, liderul unui cartel sindical uriaș, mințise în legătură cu vizita sa la un club porno. Rosenberg a trebuit să‑și dea demisia, iar reprezentanții cartelului n‑au ascuns că, din punctul lor de vedere, eu eram vinovată de întreaga tărășenie.

Aceste întâmplări au reprezentat sursa de inspirație pentru romanul Studio 69. Spre marea mea surprindere, membrii cartelului în cauză m‑au ales “Autoarea anului” tocmai pentru această carte. Unde mai pui că lui Bjorn Rosengren i‑a mers bine după demisie: colegii săi de partid l‑au făcut guvernator al regiunii mele natale – Norrbotten -, iar în prezent este ministrul Industriei în guvernul social‑democrat.

Bineînțeles că neregulile acestea au fost aduse la cunoștința publicului de către mass‑media. Aproape nicăieri în lume nu se citesc mai multe ziare decât în Suedia, probabil pentru că, până la sfârșitul anilor ’80, transmisiile radio și TV neguvernamentale erau interzise: nu aveam decât două posturi de televiziune și trei posturi de radio – toate administrate de stat. Buletinele de știri au fost dintotdeauna stricte, oficiale și indiscutabile. Așa că jurnalismul de investigație și știrile de senzație și‑au găsit locul în tabloide.

În Suedia, acest gen de ziare amestecă seriosul și frivolul într‑un mod pe care nu l‑am mai întâlnit nicăieri în lume: articolele de investigație stau alături de scandalurile cu celebrități. În plus, tabloidele au o adevărată relație de iubire‑ură cu cititorii lor – suedezilor le place să discute pe marginea lor, să le pună sub semnul întrebării, ba chiar să le înjure. În ultima vreme, a avut loc o dezbatere în jurul unui dependent de droguri cu probleme psihice care a fost condamnat pentru uciderea prim‑ministrului Olof Palme în anul 1986. Ulterior, a fost achitat de o curte de apel și, în prezent, este un om liber. Iar în ultimii zece ani, a primit aproximativ un milion de coroane de la tabloide și de la posturile de televiziune private pentru a acorda interviuri. În Suedia, această practică încă nu este acceptată și a fost condamnată vehement de o anumită parte a publicului. Asasinarea lui Olof Palme nu a fost elucidată nici până în ziua de azi.

Vă urez o lectură captivantă și meditativă. (Liza Marklund)

SÂMBĂTĂ, 28 IULIE

– În parcul Kronoberg e o fată moartă.

Era vocea epuizată a unui consumator de droguri. Poate amfetamine. Annika Bengtzon și‑a luat ochii de pe ecran și a bâjbâit după un pix prin harababura de pe biroul ei.

– De unde știți? a întrebat ea, cu o doză cam mare de scepticism în glas.

– Pentru că stau lângă ea, ce dracu’!

Ultimele cuvinte au fost rostite în falset, așa că Annika a îndepărtat receptorul de ureche.

– Bine. Cât de moartă? a continuat ea, dându‑și seama că era o întrebare ridicolă.

– Căcat! Super‑moartă! Cât de mort poa’ să fie un om?

Annika a aruncat o privire prin redacție. Spike, redactorul de știri, vorbea la telefon. Anne Snapphane stătea la biroul din fața ei și își făcea vânt cu un carnețel, iar Pelle Oscarsson, redactorul foto, stătea și el la birou, lucrând pe Macintosh‑ul său.

– Mda, aveți dreptate, a zis ea, găsind un pix într‑o cană de cafea goală. A început să ia notițe pe spatele unui comunicat de la agenția de presă TT.

– Deci în parcul Kronoberg. Dar unde, mai exact?

– În spatele unei pietre de mormânt.

– În spatele unei pietre de mormânt?

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a început să țipe. Annika a tăcut preț de câteva secunde. Nu știa ce să mai zică. Numele oficial al liniei telefonice pe care cititorii o puteau folosi ca să vândă ponturi ziarului era “Linia Fierbinte”, dar în redacție toată lumea îi se spunea “Telefonul Ciudaților”. Majoritatea celor care sunau erau țicniți sau indivizi care se țineau de poante. Iar tipul de la telefon sigur făcea parte din prima categorie.

– Alo…? a zis Annika pe un ton plictisit.

Tipul și‑a suflat nasul, a inspirat adânc de câteva ori și i‑a povestit pe îndelete ce văzuse. Anne Snapphane se uita la ea de pe partea cealaltă a biroului.

– De unde ai atâta energie să răspunzi întruna la telefonul ăla? a întrebat‑o Anne după ce a pus receptorul în furcă.

Annika nu i‑a răspuns, ci și‑a continuat însemnările.

– Dacă nu mănânc încă o înghețată, mor. Vrei ceva de la bufet? a întrebat‑o Anne Snapphane, ridicându‑se în picioare.

– Mai întâi trebuie să verific ceva, i‑a zis Annika.

A luat receptorul în mână și a format numărul de le urgențe. Era adevărat. Cu patru minute în urmă, sunase cineva și spusese că găsise un cadavru în apropiere de Kronobergsgatan.

Annika s‑a ridicat în picioare și s‑a apropiat de biroul redactorului de știri, ținând în mână foaia pe care își luase notițe. Spike stătea cu picioarele pe birou și încă vorbea la telefon. Annika s‑a postat în fața lui, pretinzând să i se acorde atenție. Redactorul de știri s‑a uitat la ea cu un aer plictisit.

– Cred că avem un caz de crimă. Victima e o tânără, a zis Annika, fluturându‑i în față comunicatul.

Spike a pus imediat receptorul în furcă, dând jos picioarele de pe birou.

– Ai aflat de la TT? a întrebat‑o el, pornindu‑și computerul.

– Nu, de la Telefonul Ciudaților.

– Ai vreo confirmare?

– Cineva a sunat la urgențe și a zis că a găsit un cadavr.

Spike a aruncat o privire prin redacție:

– Bun, ia să vedem cine e pe‑aici.

– E pontul meu, a zis Annika, punând mâinile în sân.

– Berit! a strigat Spike, ridicându‑se în picioare. Crima verii!

Berit Hamrin, una dintre reporterele mai în vârstă ale ziarului, și‑a luat geanta și s‑a apropiat de biroul lui Spike.

– Și unde‑i Carl Wennergren? Azi nu lucrează?

– Nu, și‑a luat liber, a zis Annika. Participă la o cursa nautică din jurul insulei Gotland. Dar e pontul meu, eu l‑am primit.

– Pelle, un fotograf! a strigat Spike în direcția redactorului foto.

Acesta i‑a făcut cu mâna un semn de încuviințare, apoi a strigat:

– Bertil Strand.

– Bine, a zis redactorul de știri, întorcându‑se către Annika: Ce avem până acuma?

Annika s‑a uitat peste însemnările ei dezordonate, dându‑și seama dintr‑o dată cât de nervoasă era:

– O fată moartă în spatele unei pietre de mormânt din Cimitirul Evreiesc, adică în parcul Kronoberg din cartierul Kungsholmen.

– Dar asta nu înseamnă că e vorba de o crimă, nu?

– E goală și a fost strangulată.

Spike i‑a aruncat Annikăi o privire scrutătoare:

– Și vrei să te ocupi tu de cazul ăsta?

Annika a înghițit în sec și a încuviințat din cap.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Trei, colecția Fiction Connection. Traducere de Laurențiu Damian.