Subiectul Paul Morand

Nu stiu de la cine si gratie carei decizii, am primit cartea lui Gavin Bowd despre Paul Morand si Romania*, aparuta in 2002 la Paris. Mirare cat placere. Gavin Bowd e scotian, a publicat in 1992 la Universitatea din Glasgow o carte despre Guillevic, apoi o L’Ecosse dans tous ses etats (1999), un volum France – Romania. Twentieth-Century Cultural Exchanges (2000), precum si o analiza a comunismului la intelectualii francezi de dupa 1956, titlu la care am vibrat, recunosc, mai mult decat la preocuparile autorului fata de Louis Aragon (De surrealisme au realisme socialiste), ceea ce indica oarecari simpatii de stanga.

Ce-i drept, in ultimul an, Aragon a devenit coleg de colectie Pleiade cu Paul Morand, astfel incat balanta sta bine. Adevarul e ca stanga franceza nu-l prea sufera pe Morand, asa cum, sa zicem, colegii lor germani inchid ochii si urechile

cand vine vorba de prestigiul european al lui Junger, in vreme ce Aragon, Brecht, Sartre&tovarasii isi continua neabatut marsul triumfal printre nenumaratele “accidente de parcurs” ale comunismului din manualele occidentale de istorie.

Ar fi fost frumos sa scrie un roman aceasta carte. Sau: ce bine ar fi ca, de acum inainte, sa ne ocupam noi de strainii care ne-au onorat cu prezenta lor oficiala, ne-au suparat, umilit sau flatat mai mult sau mai putin diplomatic, de la primii dascali greci din Principate, la Carol Davila, pana la Ramiro Ortiz, Rene de Weck sau atat de importantul monsieur Dupront din viata lui Cioran, directorul Institutului Francez din Bucuresti in anii ’30, cel care i-a dat bursa “definitiva” pentru Paris, scapandu-l astfel pe turbulentul rasinarean de-o moarte sigura pe la Jilava, Miercurea Ciuc sau Aiud.

Indatorat, cum noteaza, pentru multe informatii, inclusiv unor romani precum Maria Bratianu, Ioan Chiper, Serban Papacostea, Ion Pop si Dumitru Preda (ca si lui Dennis Deletant) Gavin Bowd incepe prin a-l cita pe… Sartre, cel care il desfiinteaza pe Morand (“Scrierile sale de calatorie nu fac decat sa anuleze tari si continente”) vazand in el un plezirist caracteristic “aristocratiei de survol”. Cat despre Romania, ea apare inca din prima pagina a cartii ca o tara pe veci incastrata in “chestiunea fundamentala a identitatii: popor daco-latin, situat intre lumea slava si cea musulmana, traversat de substantiale minoritati – evrei, tigani, germani” (lipsesc mahiarii!), cu elitele bovarizand etern catre “bogatul Occident”. Chestiunea identitatii va fi reluata si in ultima pagina, unde se constata persistenta, la 2002, a carentelor bucurestene din cartea lui Morand despre Bucuresti, publicata in 1935 (si tradusa la Echinox de Ion Pop in 2000): “Romania evocata de Paul Morand si drama ei identitara persista intr-o oarecare ,masura. tiganii si cainii vagabonzi revin ca simboluri ale unei inapoieri ce nu poate fi surmontata. Vointa de occidentalizare se izbeste de mizeria totala. Iar curentele nationaliste profita de aceste dificultati. In imaginarul Europei bogate, spectrul primejdiei orientale e departe de-a fi spulberat”. Stam bine, nu-i asa?

In ciuda ispitei de a reduce romanofilia lui Morand la mariajul cu printesa Elena Sutu (nascuta Chrissoveloni), ori la faptul ca din iulie 1943, a fost ministrul guvernului de la Vichy la Bucuresti, si convins ca “relatiile franco-romane nu se pot reduce la prietenia Petain-Antonescu si la proiectele lor reactionare”, Gavin Bowd stie sa-si inconjoare atent subiectul. Ca ii da lectii de morala si note proaste la purtare, asta-i alta poveste. Cert este ca, pentru romanul care stia din bibliografia lui Morand exclusiv cartea despre Bucuresti, e incitant sa vada ca mediul in care acesta a intalnit-o pe Elena Sutu (cu care s-a casatori in ianuarie 1927) era “aristocratic, francofil, francofon, de dreapta si, in ciuda prezentei lui Proust, adeseori antisemit”, ca Robert Brasillach era un mare admirator al lui Morand, ca imaginea printesei Sutu in jurnalul lui Junger este una de “fascinatie si groaza”, ca diplomatic, Morand este in buna masura “produsul” lui Pierre Laval, dupa cum toata echipa de personalitati stralucitoare de tipul Martha, Antoine si Emmanuel Bibescu, Anna de Noailles, Matila Ghyka s.a.m.d. paleste brusc in fata unor pasaje stanjenitoare din corespondenta Elenei Sutu. La 26 noiembrie 1922, de pilda, teribila grecoaica i se plange lui Morand de “ignoranta si suficienta” mediului (“Totul mi se pare aici, in Romania, oribil si ma face sa tremur de dezgust”): “Totul e urat, femeile calca pe strada ca-n pat, sute si sute de sani aproape dezgoliti, nimic discret, nimic fin, nimic de descoperit in tara asta. Ce nefericire sa ma nasc aici, solidara cu aceasta rasa si obligata sa-i impartasesc destinul… “!

Pe scurt: daca tot a tradus cartea lui Morand despre Bucuresti, Ion Pop ar face o fapta la fel de buna traducand-o si pe aceasta.

*) Gavin Bowd, Paul Morand et la Roumanie, Editura L’Harmattan, Paris, 2002, 154 pag.