Suflet de intreprinzator (1)

Economia simte, astazi, o nevoie stringenta ca statul sa cedeze, acolo unde nu a facut-o inca, locul pietei. Asta ar insemna ca statul sa lase in seama pietei impartirea resurselor, inclusiv a banilor, organizarea productiei si repartizarea profitului.
Statul socialist n-a facut-o. Timp de cateva decenii, pana in decembrie ’89, a acaparat intreaga putere economica. Si ne-a dat iluzia ca este unicul investitor. Alaturi de cooperative, care simulau o despartire de proprietatea de stat. In esenta, insa, investeau unitatile economice prifitabile. Si investea populatia, silita sa alimenteze cazanul comun cu resurse financiare. Statul era un investitor cu bani rechizitionati din economie si de la populatie. Dar cei ce plateau orchestra nu comandau si muzica.
Statul a irosit bani multi in investitii in mare parte nerentabile. Sugrumand consumul. Tezele partidului unic au proiectat  ideea, indiscutabil falsa, dar care mai dainuie si astazi in multe  creiere, ca numai fabricarea unui bun material, singura aducatoare de venit national, poate fi considerata productie. In timp ce un serviciu, turismul bunaoara, nu ar face altceva decat sa redistribuie venit national. Si prin urmare, n-ar fi productie. Din cauza acestei ciudatenii, sustinute cu incapatanare, Romania a ajuns in coada Europei si la capitolul servicii. Consecinta: reducerea drastica a produsului intern brut incepand din 1985.
Ceausescu era insa obsedat de o rata inalta a acumularii. De 30-33% din venitul national. Ne amintim ca, in epoca, au fost economisti romani care au anticipat esecul acestei politici. Ei au subliniat nevoia unui echilibru optim intre fondul de acumulare si fondul de consum. Dar cine sa-i fi ascultat!?
Totusi, Romania n-a fost o exceptie. Socialismul, in general, obsedat de cantitatea productiei, s-a dovedit incapabil sa valorifice in asa fel resursele incat sa satisfaca trebuintele umane. Se formase un cerc vicios. Desi “omului nou”, prefigurat de ideologia comunista, i se alesese ca destin eroismul in munca, reprimarea poftei lui de consum a facut ca “lumea socialista” sa nu fie in stare sa-i confere muncii si eficienta aducatoare de bunastare. Fapt ce a facut ca tarile din “zona” sa se plaseze cu mult in urma “lumii capitaliste” in ceea ce priveste productivitatea si progresul tehnologic. In consecinta, asa cum observa Raymond Aron in cartea sa “In apararea Europei decadente”, nici capitalismul nu s-a autodistrus prin propriile contradictii, cum sperasera Marx si marxistii. Si nici nationalizarea industriilor, in tarile socialiste, nu le-a adus muncitorilor prosperitatea ravnita. Si pentru ca, singura, ideologia comunista nu reusea sa stavileasca “influenta coroziva a societatii de consum”, a fost nevoie, la granitele cu “occidentul decadent”, de caini politisti si turnuri de paza. De Zidul Berlinului. Acum, in al 14-lea an de tranzitie, zidul a devenit “trecut”. A devenit istorie. Dar umbra lui mai persista.
Intai si intai, persista in economie. Trecutul din noi a facut sa ne impacam greu cu ideea ca e nevoie sa fie grabita privatizarea. Pentru a restrange  repede stocul intreprinderilor de stat. Din acelasi motiv, am inteles si mai greu ca nu vom mai putea sa mergem inainte cu o economie divizata: o parte supusa concurentei libere pe piata si alta cocolosita sub mantaua uzata a statului. Dar cel mai mult ne-am temut de expansiunea unor adevaruri greu de suportat: redimensionarea schemelor de personal, mult prea incarcate; restructurarea costurilor de fabricatie, inca nerecunoscute de piata; punerea in drepturi a eficientei, prin eliminarea chiulului, a risipei, a furturilor. Zadarnice, insa, daca nu li se va da drumul cainilor concurentei.
Timpul nu mai asteapta. Cine ar putea sa faca insa, la noi, restructurari atat de radicale? E nevoie, fara indoiala, de suflete de investitori.