Sunetul incremenit

Dinu Radulescu (n. 1947, doctor in arte vizuale, profesor la Universitatea de Arte) face parte din stirpea celor haraziti patimirii sihastre prin arta si in numele artei. Periodic, la intervale hotarate de inchegarea cate unui gand bine rotunjit in concept plastic, artistul iese din atelier cu infrigurarea pioasa a celui ce savarseste un ritual. De aceasta data, Galeria “Simeza” ii gazduieste unul dintre cele mai frumoase si mai autoritare discursuri plastice din intreaga sa cariera. Este intitulat “Muzica” si este o intruchipare tridimensionala (plus cateva desene) a celei mai fascinante abstractiuni pe care a imaginat-o geniul creativ al umanitatii. O indrazneala pe care doar un aristocrat degustator de savori auditive ar fi putut-o transpune in opera. Dinu Radulescu a rezonat profund si stralucitor cu aceasta provocare.

Ceea ce constituie, in opinia noastra, reusita artistului in transpunerea unei realitati impalpabile intr-o suita de forme cat se poate de concrete, apte sa sugereze un univers lizibil si coerent de simboluri, este stapanirea sensibila si nuantata a limbajelor celor doua arte intrunite in creatia sa. Acest tip de cunoastere l-a ajutat sa evite descriptivismul facil, dar si tentatia retoricii alegorice, oarecum fireasca in practica sculpturala.

Artistul si-a construit cu migala si rabdare acest concept expoozitional. Este bine stiuta seria “Cimpoierilor” sai, ca si a desenelor numeroase pe aceeasi tema, sau a studiilor avand ca pretext “Violoncelistul” ori “Cornistul”, ca si cercetarile portretistice inspirate de figura lui Enescu… Toate acestea isi au o explicatie simpla: in viata lui Dinu Radulescu muzica este o permanenta. El traieste in muzica nu ca intr-un decor relaxant, ci ca intr-o matrice spirituala de inalta elevatie.

O asemenea aptitudine/stiinta a deslusirii esentelor semnificative ale formelor ce compun universul fenomenologic al muzicii l-a condus pe artist spre performante remarcabile in planul compozitiei sculpturale.

Studiile din gips, sensibil si alert modelate, ce sublimeaza spatial dinamica violonistului, contrabasistului, cornistului sau violoncelistului, expresivitatea eleganta a gesticii dirijorale, incordarea pasionala a tuseului pianistului pe claviatura traiesc prin palpitul intens al starilor care le anima, al vibratiei spirituale prin care forma si miscarea ei spatiala, forta si supletea contopite in plamada ei, atat de rafinat si sugestiv mladiate de sculptor, induc in privitor infiorarea armoniilor muzicale. Nu intamplator, personajele lui Dinu Radulescu sunt vag sau deloc potretizate, iar siluetele lor au ceva din consistenta filiforma a fapturilor giaccometiene. Mult mai importante sunt pentru artist expresivitatea miscarii si a dinamicii corporale, dar si “anatomia” arhetipala a instrumentelor muzicale impinsa pana la contopirea corporala in emblematicul sau “Cimpoier”. Acestea devin adevaratele purtatoare de semn in aceasta sublimare metaforico-sculpturala a universului muzicii.

Interesant este ca sculptorul nu recurge la trucurile deconstructiei metaforice si nici la clasica formula a sintetismului modern, ori la schema lui Moore, a alternantei dintre plin si gol in compunerea unei forme. Dinu Radulescu porneste de la traditia marilor modelisti, pastrand evidenta si elocinta formei, dar supunand-o unei tratari sintetice, virila in taietura si foarte expresiva in redarea miscarii si a tensiunii interioare. El a reusit astfel, in timp, sa-si impuna o efigie stilistica proprie, foarte accesibila si atractiva prin acuratetea ei senzoriala si spectaculara. Desenele din expozitie atesta preocuparea pentru astfel de efecte, menite sa inlesneasca un flux normal de comunicare cu orice tip de privitor.

Printr-o astfel de prisma trebuie privite si micile compozitii “camerale”, admirabil compuse si incarcate de o inefabila vibratie sensibila. Ma gandesc la “trio-ul” suflatorilor de jazz si la “cvartetul” de coarde, ambele purtand in modelajul gipsului nobletea bronzului, maretia monumentala a unor opere destinate forului public si armonia sonora a Melosului eternizata in sarcofagul unei sculpturi.