Sunt un om al lumii, nu al unui spatiu

Bianca Predoi e arhitect, pictor, prozator, scenograf si dramaturg. Cea mai cunoscuta lucrare arhitecturala a ei e legata de lantul de librarii Carturesti. O editura al carei nume nu-l zice ii va publica, in curand, un roman despre India. Cigars este primul ciclu de picturi prin care si plasticiana Bianca Predoi isi face intrarea in corpul uman.

– De unde sincretismul care te defineste?
– Poate pentru ca sunt jewish. Existand puternic in mine nota de Orient, n-am cum sa fiu foarte radicala, foarte nationalista, foarte alba, foarte neagra, foarte ariana. Cred ca e pur si simplu ceva care deriva din complexitatea umanitatii, sa poti sa faci link-uri. Altfel nu ma pot exprima. Sau ar putea fi o mare incapacitate amatoriceasca, pentru mine existand o mare diferenta intre amatorism si diletantism. Amatorismul e amatorism, dar diletantismul e un pic altfel, etimologic vorbind – tine de “delectare”, de placerea cu care iti faci treaba. Confucius spunea ca acela caruia ajunge sa-i placa ceea ce face nu va lucra niciodata. Iar eu nu sunt o proletcultista, dimpotriva, sunt o hedonista convinsa. Nu am nimic in comun cu damblalele feministelor care isi doresc sa lucreze.
– In care dintre domeniile pe care le abordezi te simti cel mai creativa?
– Mi-e imposibil sa-ti spun. Asa cum respiri, asa cum dormi, asa cum ai viata in tine – te exprimi. Si o fac din necesitate, nu pentru terapie.
– Cum te organizezi intre toate astea?
– Pe etape, fiindca sunt ingrozitor de nedistributiva.
– In ce etapa esti acum?
– Acum fac trei lucruri diferite…
– Deci se pare ca totusi se intalnesc, cel putin din cand in cand, cateva dintre ele.
– Am terminat de scris un scenariu si, ca intotdeauna cand inchei cate o treaba, am intrat intr-o depresie ingrozitoare; dar am ajuns sa ma cunosc si nu ma mai sperii din pricina asta. Te golesti dupa ce ai terminat o treaba, esti nul, esti mai gol decat o doza de cola. Poate ca si de asta mi-am luat o casa la tara, la Potoc, pe Cheile Nerei, pentru ca in momentul in care vine golul acela, sa ma duc sa sap pamantul, sa pun piatra peste piatra, sa fac ceva cu mainile, sa le ocup cu ceva. Dar cred ca sunt un om al lumii, nu al unui spatiu.
– Care sunt traseele geografice pe care le parcurgi cel mai des?
– Eu sunt brasoveanca, asa ca traiesc in munte. Pe masura ce ma apropii de Brasov, de Sibiu, incep sa respir ca lumea. E fundamental sa am munte. Mai merg pe la Bucuresti, pentru ca acolo imi fac un doctorat in arhitectura; pentru ca acolo a fost scoala mea timp de sapte ani si locul in care am predat.
– Timisoara e nodul tuturor acestor drumuri?
– Nu. Timisoara este o alveola in care am ajuns asa, ca un reziduu. Probabil ca m-am speriat de drumuri lungi, de asta am ramas acolo. Unchii mei sunt din Timisoara, dar au plecat in 1974 cand le-a fost luata casa de securisti. Eu aveam prieteni, veneam oricum des; la un moment dat am facut un proiect aici… m-am gandit la un pod locuibil peste un rau, in care sa stea artisti, si am gasit locuri foarte faine pe Bega. Ulterior podul a fost modificat, au zis ca am putea mai bine sa facem un hotel de patru stele, ceva megaluxos. Voiau sa faca bani din asta. Pana la urma nu s-a mai facut.
– Nu ai amintit nimic de Florenta, desi o mare parte din activitate ti-ai desfasurat-o acolo.
– Florenta n-am iubit-o deloc. Acolo am ajuns cu mama mea, imediat dupa Revolutie. Aveam un home sick si de fiecare data cand ma uitam la fotografiile cu telefericul de la Brasov miortaiam si eu, si sora-mea. Peisajul florentin, Carrara, mi s-au parut extrem de seci. Inca se mai traieste acolo pe spuza Renasterii. Ca in Grecia. Pe spuza unei antichitati demult apuse, ei traiesc si astazi; majoritatea sunt extrem de infatuati, dar nu stiu despre pietrele pe care calca; ei calca si-atat. Am stat trei ani acolo, initial. Dupa care am tot mers. Dar nu mi-as imagina sa stau acolo pe termen indelungat.
– Cum ai ajuns sa contribui la identitatea vizuala a Carturestilor?
– Chiar de la inceput, de cand s-a inventat. Primul Carturesti pe care l-am facut este cel mic, de pe Edgar Quinet. Apoi au urmat celelalte. Serban Radu stia cum lucrez eu si nu voia sa faca un brand, un modul. Pentru el, tot ce insemna Carturesti trebuia sa fie diferit. Motiv pentru care am si facut doar trei din cele cinci librarii din tara. Inca una la Iasi si alta la Timisoara.
– O experienta nerepetata este cea de scenograf. Ai facut scenografia pentru spectacolul Ultimul mesaj al cosmonautului…, la Timisoara. Dupa aceea nu ai mai revenit la teatru decat sub forma textelor scrise pentru a fi jucate. De ce?
– Intotdeauna am zis ca scenografia este ultimul lucru pe care as vrea sa-l fac. Probabil futilitatea actului scenografic m-a speriat intotdeauna. E o chestie care se-mpacheteaza, se strange, se muta in alta parte; e ceva care dispare. Exista doar memoria celui care a vazut-o. Ceea ce nu se-ntampla cu o carte, ceea ce nu se-ntampla cu arhitectura, ceea ce nu se intampla cu pictura.
– Si o carte necitita poate fi la fel de periculoasa, sau o pictura nevanduta, sau o cladire nevizitata.
– Nu stiu. Cu scenografia ma comport la fel cum m-am comportat cu muzica. Cand eram mica, am cantat in Camerata Infantis si spre marea mea dezamagire m-au bagat la vocea a treia, eu care credeam ca sunt o mica soprana. Sunt zone care nu sunt pentru mine.
– Sa inteleg ca nu mai faci scenografie?
– A, ba da. Nu mai sunt radicala, ca pe vremuri. Inainte eram un om de idei mult mai treaz decat sunt acum. Acum m-am bonomizat. Nu mai sunt categorica, absolut deloc.
– Ai un roman pe care l-ai trecut in CV “nepublicabil”. De ce?
– E o satira despre Bucuresti. Momentul in care se planifica Catedrala Mantuirii Neamului. Au tot mutat-o, au tot vandut din Parcul Carol, Mitropoliei… Si nu poti sa publici un roman pe care altii il citesc si se intreaba: bine, si? Va trebui sa construiesc eu Catedrala Mantuirii Neamului ca sa-i dau drumul. In momentul acela va fi publicabil.
– Care sunt zonele tale de interes in scris?
– Merg mult pe fictiune. N-am putut niciodata sa tin jurnal. Introduc foarte multe detalii biografice si de jurnal pe o constructie fictiva. Imi place sa sugerez, nu-mi place sa dau para malaiata in gura lui natafleata. Trebuie sa muncesti un pic cu creierele celor care te citesc sau iti vad o pictura. In cazul arhitecturii nu e asa. Nu sunt nici eu functionalista – l-am detestat intotdeauna pe nenea Corbusier: masina de locuit nu mi-a placut niciodata!
– Care crezi ca sunt cele mai mari realizari ale tale?
– Ca mi-am luat o casa la tara. Si e important, pentru ca eu nu am avut o copilarie cu amintirile lui Creanga. Realizarile sunt cele care se reflecta in viitorul meu in mod pozitiv. Nu pot sa consider realizare un lucru pe care l-am facut si caruia i-am pus o cruce. Realizare ar fi de pilda ceea ce fac acum, pe parte teoretica, o lucrare mare despre semiotica kitschului, un domeniu pe care nu s-a mers. Ca pictor, realizare e faptul ca am intrat in figurativ, in corpul uman; nu mai fac doar abstract, fructe si flori.
– Care e notiunea ta despre succes?
– Probabil ca cel mai mare succes este atunci cand esti mega down dupa ce ai bagat tot in ceva. Nu stiu ce inseamna succesul. Cred ca succesul e atunci cand te intalnesti cu multi oameni cu care te cunosti si dupa ce ai stat cu ei, toti te-mbratiseaza si te pupa pe frunte.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu