Suntem, cu toții, niște președinți ai Internetului.../ de Daniel Nicolescu

.. Cam asta lasă de înțeles Paul Kimball, un realizator de filme din Canada, care a legat numeroase prietenii on-line și care a colaborat, via Facebook, la scrierea piesei de teatru a unui prieten. Un detaliu important: prietenul a murit de mult, dar Paul continuă și acum conversația cu amicul decedat. Un link către mesajele de pe Facebook ale acestuia din urmă îngăduie propriului cerc de amici virtuali ai lui Paul să reacționeze.

“Am pătruns într-o epocă în care oricine dintre noi poate lăsa o moștenire așa cum ar face-o George Bush sau Bill Clinton, subliniază dl. Kimball. Poate că asta e ultima etapă a democratizării. Fiecare dintre noi poate deveni nemuritor.”

Într-adevăr, postările de pe Facebook, dialogurile de pe Twitter sau filmulețele noastre de pe YouTube vor rămâne în memoria rețelei mult după ce învelișul nostru de carne se va fi năruit. Tot așa și cu mesajele de pe Gmail sau de pe Yahoo, grație capacității de stocare imensă a celor două unelte de comunicare. Există chiar posibilitatea ca, trecând în lumea de dincolo, și “omițând” să comunicăm acest detaliu prietenilor îndepărtați cu care obișnuiam să sporovăim (și cu care nu dezvoltam niciun altfel de relație decât cea virtuală), aceștia să continue să-și înfierbânte tastatura de pomană, crezând că suntem într-o pauză dialogală. Mai trist încă decât Hamlet vorbind cu ectoplasma tăticului său. Ca să nu mai vorbim despre faptul că viața după Facebook sau după Twitter poate ușor fi întreținută cu un soft (încă neinventat, după știința mea, dar iată o temă serioasă de reflecție pentru IT-iști) care să trimită mesaje ca venind din partea noastră, cândva după ce vom fi ajuns cenușă.

Pe scurt, www-ul este foarte prietenos cu indivizii și le promite o posteritate sigură. Asta pentru că este foarte generos cu amprentele personale. Ceea ce nu se poate spune și despre relația sa cu marile întreprinderi de comunicare. Vă mai amintiți de Netscape (care, la mijlocul anilor 90, domina categoric piața motoarelor de căutare), de Alta Vista (abandonat, practic, în 2004, după ce Yahoo a cumpărat Overture care, la rândul său, cumpărase Alta Vista), de Webvan (care și-a dat obștescul faliment în 2001) sau de CompuServe (he-he, primul distribuitor de curier electronic)? Cu siguranță. Ele sunt însă acum în recycle bin-ul net-ului, pentru că însăși arhitectura net-ului este întemeiată pe distrugerea creatoare, sau, dacă doriți, pe concurența necruțătoare. Chiar dacă unii, campioni ai modernității în spuse, în fapte încearcă, prin mijloace absolut mizerabile, s-o stăvilească. Mă refer, mai exact, la decizia Consiliului Superior al Audiovizualului francez, de la finele lunii mai a.c., de a interzice pronunțarea numelor Facebook sau Twitter în media, ceea ce va face ca strategiile de comunicare (întemeiate în bună măsură pe sinergia suporturilor televiziune-web) ale companiilor să devină debile. Și, odată cu ele, să scadă dramatic și popularitatea rețelelor de comunicare amintite.

Și-atunci, cum rămâne cu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte? Iată un cerc mai vicios decât însăși Facebook.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.