Superba Harfă de iarbă/ de Stelian Țurlea

“O carte plină de o cuceritoare căldură umană; prin veselia ei tandră, nostalgică te duce cu gândul la simpla bucurie de a trăi.” Vorbele acestea au apărut în “The New York Herald Tribune” și se referă la una dintre primele cărți ale celebrului Truman Capote – “Harfa de iarbă”*), microroman apărut în 1951. În românește a fost tipărit de mai multe ori, la diferite edituri, și înainte și după 1990, e o carte foarte citită, sper, dar cu toate acestea ne încumetăm să scriem despre ea la această rubrică, pentru că este cu adevărat o capodoperă, iar relativ de curând la Editura Polirom a apărut ediția a treia (de la această editură).

Născut în 1924 la New Orleans, Truman Capote a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Americii de după al Doilea Război Mondial, cucerind celebritatea odată cu plublicarea în 1948 a primului său roman “Alte voci, alte încăperi”. Deși criticii apreciază mai mult stilul sec, sever al romanului “Cu sânge rece”, preferința publicului merge spre operele din prima parte a vieții sale, cum este romanul de față, a căror forță evocatoare și intensitate emoțională rămân seducătoare și astăzi.

“Harfa de iarbă” este, spuneam, un microroman cvasi-autobio­grafic, narat din perspectiva unui adolescent orfan care se izolează împreună cu două mătuși nonconformiste de societatea sudistă de care aparțin. Collin Fenwick își pierde mama, apoi își pierde și tatăl, și, în cele din urmă, se mută în casa mătușilor lui (Dolly și Verena). Catherine, menajera (o negresă care vrea să se spună despre ea că este indiană), care de asemenea locuiește în aceeași casă, nu se înțelege decât cu Dolly, care este renumită pentru tratamentele pe care le face colectând plante din pădure.

“Dacă la ieșirea din oraș o apuci pe drumul care duce spre biserică, ajungi curând lângă un deal ce strălucește ca o văpaie, plin de dale funerare, albe ca oasele, și de flori cafenii, ofilite. (…) La poalele dealului se întinde un câmp acoperit cu iarbă indiană înaltă, care își schimbă culoarea o dată cu anotimpul. Duceți-vă să-l vedeți toamna, pe la sfârșitul lui septembrie, înroșit în lumina asfințitului, când umbre stacojii ca para focului tremură deasupră-i și când vânturile toamnei, mângâindu-i iarba veștejită, iscă atunci o melodie ca un suspin omenesc, o harfă de șoapte.”

Împreună, Dolly, Catherine și Collin dau peste o casă în copac, iar într-o zi, după ce Dolly se ceartă cu Verena, cei trei pleacă de acasă și hotărăsc să trăiască în libertate, în căsuța construită în copac. Decizia este văzută ca o jignire și amenințare de către mulți membri ai comunității, în frunte cu șeriful și preotul bisericii, dar lor li se alătură judecătorul și alți câțiva care îi sprijină în războiul izbucnit.

Cartea a fost adaptată chiar de Capote, în 1952, și regizată de Robert Lewis pe Broadway – 36 de specatcole. În 1971 a fost adaptată într-un muzical, iar în 1995 în film, cu Walter Matthau, Sissy Spacek, Jack Lemmon, între alții.

Se pare că Truman Capote și-a făcut și un autoportret în romanul în care apare, la un moment dat, un personaj pe nume Amos. “Pe atunci exista un tip nemaipomenit care ținea o frizerie. Îl chema Amos Legrand. În privița lui, unii ca șeriful și chiar Riley Henderson, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toată lumea zicea că-i un fătălău. Nu vorbeau însă cu răutate. Cei mai mulți țineau la Amos și îi voiau binele. Scund ca o maimuțică, Amos trebuia să se suie pe o lădiță ca să te tundă. Avea o fire agitată și trăncănea ca niște castaniete. Pe toți clienții îi numea «drăguță», atât pe bărbați, cât și pe femei, căci nu făcea distincție între ei. Amos avea un dar extraordinar: putea să trăncănească neîntrerupt despre tot ce-i interesa fie pe oamenii de afaceri, fie pe fetițele de zece ani – despre orice”.

Volumul apărut la Polirom mai conține povestirile din “Arborele nopții”, toate cu protagoniști singuratici și incapabil să iubească.

*) Truman Capote – Harfa de iarbă. Arborele nopții și alte povestiri, Editura Polirom. Ediția a III-a. Traducere de Const. Popescu.