Superhero (II)/ de Ciprian Măceșaru

De furat, însă, am furat. De două ori.

Prima dată s-a întâmplat când eram în clasa a cincea. Tot despre o carte a fost vorba. Împrumutasem de la Țeavă, un pitic dințos și foarte slab, romanul Singur pe lume, și n-am mai vrut să i-l înapoiez. De ce aș fi făcut-o?! Pe Țeavă nu-l interesau cărțile, ba chiar le ura, așa că mi s-a părut drept să păstrez cartea pe ale cărei pagini vărsasem multe lacrimi. În plus, Țeavă nu mi-a cerut-o niciodată înapoi, probabil uitase de ea. De-acum îmi aparținea. A fost prima achiziție din viitoarea mea bibliotecă. Până atunci în casa noastră nu existaseră decât cărțile tatălui meu: Cartea tâmplarului, Cartea zidarului, Cartea lăcătușului și altele la fel. Fără-ndoială, cea mai mișto era aia cu zidăria. Între paginile ei am descoperit o poză din care, dacă o mișcai, o femeie goală îți zâmbea și-ți făcea cu ochiul.

A doua oară am furat fără să vreau. Tata m-a trezit într-o noapte, mi-a zis să mă-mbrac.

– Unde mergem? îl tot întrebam.

– Hai, lasă, ai să vezi, îmi răspundea.

Eram speriat, am ieșit în curte, tata a luat căruțul cu roți de Pegas, invenția lui “nea Niki Artizanat”, vecinul nostru, “mare inventator și artist”, cum îi zicea tata, mai în glumă, mai în serios.

– Ce-a făcut Brâncuși puteam să fac și eu. Ce să-ți spun, mare chestie coloana aia!… zicea nea Niki, tare mândru de operele sale de artă, niște crengi în care ochiul său sensibil văzuse asemănări cu tot felul de lucruri, unele aduceau cu un chip de om, altele cu o pasăre, altele cu un șarpe, și tot așa, le tăia, le cresta cu briceagul, le vopsea, până când puteau înțelege chiar și profanii despre ce era vorba, scotea forma din materie.

Nea Niki avea ceva în comun cu nea Michelangelo, artistul său preferat, asta era clar.

Am plecat așadar cu taică-meu, mergeam în tăcere pe trotuar, roțile căruțului erau silențioase, globuri mari de lumină galbenă atârnau din vârful stâlpilor de beton, strada era pustie, înaintam pe lângă gardul rafinăriei, imensele rezervoare argintii luceau în bătaia lunii ca niște burți grase de pește, le priveam prin ochiurile romboidale ale gardului.

– Doar unul de ar sări în aer și casa noastră ar fi rasă de pe fața pământului, îmi spusese cândva tata, iar de atunci rămăsesem cu o spaimă ciudată, căci eram cumva fascinat de ceea ce ar fi putut să se-ntâmple, ceva distructiv sălășluia în mine, autodistructiv, vedeam explozia uriașă, un suflu teribil ar fi măturat totul în cale, viziunea mea apocaliptică era, însă, în totală contradicție cu acalmia străzii, cât era ziua de lungă domnea o liniște desăvârșită, spartă doar de mașinile ce treceau extrem de rar ori de țipătul îndepărtat al câte unei locomotive. Când mă plictiseam, mergeam pe “rampă”, adică pe terenul unde se depozita fier vechi, de ce i se spunea așa habar nu aveam, dar cert e că nimeni nu îi spunea altfel. Eram fascinat de nimicurile adunate acolo, îmi umpleam buzunarele cu șpan, cu bile de rulment, cu tot felul de rotițe și arculețe, apoi urcam în câte o cabină de camion, mă așezam pe scaunul șoferului (chiar dacă vara tapițeria de vinilin îmi frigea pulpele goale) și învârteam volanul enorm, imaginându-mi că străbat Europa.

Când am ajuns în capătul nordic al străzii, am cotit-o la dreapta, prin spatele rafinăriei, pe o alee plină de gunoaie, am mers până ce aleea s-a-nfundat, tata a fluierat ușor și atunci am văzut cum o bucată de pal ce acoperea o spărtură din gard e dată deoparte de cineva aflat în curtea rafinăriei, o mână a împins către noi o canistră, apoi încă una, tata le-a luat repede, le-a culcat în căruț, le-a acoperit cu o pătură, apoi mi-a spus în șoaptă:

– Hai!

Ne-am întors tot în tăcere, eu tremuram de frică, mă așteptam să apară milițienii, să ne bată cu bastoanele, să ne aresteze, dar nu s-a întâmplat nimic, am ajuns acasă, tata a pitit canistrele în beci, a lăsat căruțul în magazie, apoi a venit la mine, stăteam în bucătărie, mă holbam la un perete, m-a strâns în brațe, m-a pupat, ochii îi străluceau de fericire.

De ce a trebuit să mă ia cu el nici până azi nu știu. Încercase, probabil, să mă pregătească pentru viață, îmi dăduse o lecție importantă și era tare mulțumit că totul decursese așa cum își dorise. Mă strângea în brațe și mirosea ciudat, mă holbam la pereții pe care erau pictați cu trafaletul niște palmieri prăzulii, oribili, totul era atât de absurd, tata râdea și mă sălta ca pe un sac de cartofi, maică-mea a apărut ciufulită, adormită, în cămașa de noapte roz, am privit-o cu disperare, încercând parcă să aflu dacă știa ceva, dacă fusese de acord. Nu mi-a zis nimic, a scos sticla cu apă din frigider, și-a umplut un pahar, l-a băut, și-a umplut încă unul, l-a băut și pe acesta. Auzeam apa gâlgâind prin gâtlejul ei. Inima îmi zvâcnea puternic în tâmple. Tuf! Tuf!… Tuf! Tuf!

*

* *

Dacă nu am putut cumpăra albumul, măcar m-am ales cu niște căști Philips. Un chilipir. O sută de mii de lei. Le-am cumpărat de la un puști care stătea la un colț de stradă, îmbrăcat cu un hanorac alb, fără fermoar, cu niște blugi ce păreau gata să pice de pe el în orice moment. În picioare avea niște adidași argintii, nelegați la șireturi, iar pe cap o șapcă roșie, întoarsă cu cozorocul la spate. Îi întreba discret pe trecători dacă nu vor să cumpere căștile. Când m-am arătat interesat, puștiul mi le-a întins și mi-a spus:

– Să-ți fac o probă.

Mi-am pus căștile pe urechi și el a apăsat pe butonul play al walkmanului pe care-l avea într-unul dintre buzunarele hanoracului. O melodie rap m-a lovit în timpane. Am plătit, am luat căștile și-am plecat.

*

* *

De-acum puteam asculta muzică oricât de tare doream, fără a o mai simți pe nevastă-mea ca pe-un arici înfipt în ceafa mea. Mi-ar fi plăcut să o văd într-o zi repezindu-se la casetofon, să pună ceva, o melodie care o încântă, chit că ar fi fost o prostie. Atunci, ei, da, atunci aș fi avut dovada că, totuși, arde ceva în ea. Am încercat să-i trezesc pasiunea pentru muzică, dar Chopin “era prea zaharisit”, Lisa Stansfield era “banală”, Bach “mereu la fel”, Cobain “parcă se scremea”…

– OK, dar spune-mi ce-ți place, i-am zis.

– Nu îmi place nimic în mod deosebit, îmi place să aud muzică. Așa, ca fundal, dar când nu mă lasă să gândesc, atunci mă deranjează.

M-am întrebat la ce naiba se gândea. Mă rog, n-am insistat, era inutil. Apatia ei mă făcea să mă arunc cu și mai mare disperare în literatură. Visam că voi fugi într-o țară nordică, că o să locuiesc într-o casă modestă, construită pe un promontoriu, având marea în față, iar în spate niște stânci pline de mușchi și licheni. Acolo aș fi scris povestiri triste, geniale. O femeie superbă m-ar fi întâlnit într-o zi pe stânci, înțelegând imediat ce om măreț și-ndurerat sunt, m-ar fi luat de bărbat, iubindu-mă cu toată ființa ei, venerându-mă.

*

* *

Ajuns acasă, am găsit în cutia poștală o scrisoare de la tata. Am urcat în fugă treptele celor două etaje, am descuiat ușa apartamentului, mi-am azvârlit tenișii din picioare, am rupt cu gesturi energice plicul. Înăuntru erau două foi de caiet dictando, pline ochi pe ambele părți cu scrisul ăla cu litere mari, viguroase, pe care îl cunoșteam atât de bine.

*

* *

DRAGĂ PAULE,

EȘTI DAT DRACULUI, VORBEȘTI CA DIN CĂRȚI. MĂ FACI LĂUDĂROS DAR ȘI ȚIE ÎȚI PLACE SĂ TE DAI DEȘTEPT. PÂNĂ O SĂ REALIZEZI TU CEAM REALIZAT IO MAI AI DE PĂPAT MULT. NUS UN TERCHEA-BERCHEA SĂ ȘTI. MĂ CUNOAȘTE TOATĂ LUMEA ÎN ORAȘ. LA MULȚI LEAM FĂCUT CASE, ȘTABI CARE MĂ CUNOSC ȘI MĂ RESPECTĂ. NU MĂ ARATĂ NIMENI CU DEGETU. MĂ ȘTIE DIRECTORU DE LA ELECTRICA, IAM FĂCUT VILĂ PARTER Ă 2 ETAJE LA BREAZA. LU TĂNĂSESCU IAM PUS GRESIA ȘI FAIANȚA ÎN TOATĂ CASA. NU ȘTIU DACĂ ȘTI TU CINE E TĂNĂSESCU NA-I DE UNDE SĂ ȘTI CHIAR DACĂ TE DAI MARE ȘI TARE, IO IAM CUNOSCUT TOATĂ FAMILIA. E DITAMAI PROCURORU, ÎL ȘTIE TOT JUDEȚU. ȘI MULȚI ALȚI MĂ CUNOAȘTE. AȘA CĂ NU MĂ LUA TU PESTE PICIOR CARE NAI FĂCUT ÎN VIEAȚA TA NIMICA. IO AM FĂCUT PALATE, DE LA FUNDAȚIE LA CHEIE. ÎN PLUS AM ÎNVĂȚAT POMPIERISTICĂ CÂT NA-I ÎNVĂȚAT TU ÎN TOATĂ FACULTATEA. N-AM PĂR ÎN CAP CÂTĂ CARTE AM FĂCUT IO. DAIA AM AJUNS ȘEF PSI (ADICĂ PENTRU TINE, MĂ DEȘTEPTULE, PREVENIREA ȘI STINGEREA INCENDIILOR). TU CEAI FĂCUT? NIMIC!!! DACĂ MAI FI ASCULTAT ACU NU ERAI ÎNTREȚINUT DE NEVASTĂ. IO CHIAR TEAM IUBIT CA PE OCHII DIN CAP, DEGEABA MĂ IEI LA MIȘTO, AM FĂCUT TOTU PENTRU TINE CA SĂ CREȘTI TU MARE ȘI SĂNĂTOS ȘI SĂ AJUNGI LA FACULTATE CEA CE VĂD CĂ NU MAI RECUNOȘTI. VAI DE COPII CARE NUȘ IUBESC PĂRINȚII, ZICE O VORBĂ DIN BĂTRÂNI.

ÎMI PARE RĂU CĂ TEAM BĂTUT, DAR O PALMĂ LA CUR NU STRICĂ LA NIMENEA. CU CUREAUA NU TEAM BĂTUT. POATE O DATĂ DAR SIGUR FĂCUSEI VREO PROSTIE MARE DE TOT ERAI EXSPERT LA FĂCUT PROSTII. AM VRUT SĂȚ-I BAG MINȚILE ÎN CAP. SINGUR RECUNOȘTI CĂ EȘTI ARTIST NUMA CU CAPU ÎN NORI. CE RĂU AM FĂCUT DACĂ AM VRUT SĂ TE FAC OM RESPONSABIL? DIN CAUZA GĂRGĂUNILOR CARE ÎȚI ZĂPĂCEA MINȚILE AI FOST UN ELEV PROBLEMĂ DE ÎMI CRĂPA OBRAZU DE RUȘINE CÂND ÎMI SPUNEA MĂTA CEI SPUNEA PROFESORI. TU TE-AI GÂNDIT VRODATĂ CĂ CUNOSC ȘI IO O GROAZĂ DE OAMENI CU FUNCȚII ȘI CĂ MĂ FACI DE RÂS? NU TE-AI GÂNDIT. ACU MĂ ÎNTÂLNESC CU CÂTE UNU ȘI ÎMI SPUNE CĂ COPII LUI SÂNT AJUNȘI, AU FUNCȚII, AU CASĂ ȘI MAȘINĂ IAR IO CE SĂ-I SPUN, CĂ BĂIATU MEU E SCRIITOR? TU NUȚ-I DAI SEAMA ÎN CE SITUAȚIE MĂ PUI? NU MAI AM NICIO SPERANȚĂ CU TINE, MIAM LUAT GÂNDU DE A TE MAI VEDEA OM REALIZAT. AI LUATO PE FATA AIA DE NEVASTĂ FĂRĂ SĂ ASCULȚI DE SFATUL MEU PĂRINTESC DE TATĂ CARE ÎȚI VREA BINELE. ACU O SĂ AVEȚI UN COPIL. TE-A PRINS ÎN LAȚ. E FEMEIA DRACULUI, O SĂ VEZI TU C-O SĂM-I DAI DREPTATE. AI UITAT CĂ A AVUT OBRĂZNICIA SĂ ÎMI ZICĂ ÎN FAȚĂ CĂ AR FI BINE SĂ NU MAI BEAU? DACĂ A ÎNDRĂZNIT SĂ DESCHIDĂ GURA ÎN FAȚA MEA ÎMI IMAGINEZ CE ÎȚI SPUNE ȚIE. ȘI CĂ TOT VENI VORBA DE TREABA CU BĂUTURA AR FI BINE SĂ ÎNCETEZI CU PROSTIA ASTA CĂ AȘ FI BEȚIV. BEȚIV E ĂLA CARE BEA PÂNĂ NU MAI ȘTIE CE FACE, CARE ÎL ADUNĂ LUMEA DE PRIN ȘANȚURI. DACĂ TEAM FĂCUT MARE ȘI TEAM BĂGAT LA FACULTATE ÎNSEAMNĂ CĂ AM ȘTIUT CE FAC. NU E AȘA? PE SCURT, CĂ NU ARE SENS SĂ O LUNGESC CU TINE CĂ EȘTI CĂPOS CA MĂTA, AȘTEPT SĂ ÎMI CERI IERTARE. SPER SĂ TE DEȘTEPȚI ÎNTRO ZI ȘI SĂ ÎNȚELEGI CÂT DE MULT AI GREȘIT FAȚĂ DE MINE ȘI CÂT BINE ȚI-AM FĂCUT IO.

TATA

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească