Surâd, deci exist/ de Marius Vasileanu

Cunoscut încă din anii ’80 drept un scriitor care îmbină căutarea de ordin spiritual cu literatura, Vasile Andru a căpătat în timp o aură cu totul particulară în peisajul culturii române. Cartea sa de eseuri “Viață și semn” (Ed. Cartea Românească, 1989) a fost o oază de aer curat în anul cel mai negru al dictaturii ceaușiste. Romanul său “Progresia Diana” (Ed. Albatros, 1987) era citit cu creionul în mână pentru “șopârlele” cu care era impregnat – nu de natură politică, ci spirituală -, după ce “afacerea” numită “Meditația transcendentală” a trimis spre periferie oameni de cultură precum Mihai Șora, Andrei Pleșu & co, a desființat Facultatea de Psihologie, a pus la index (concret: în așa-numitul fond secret al bibliotecilor importante din țară) cărțile considerate incomode din punct de vedere sapiențial.

Scrierile lui Vasile Andru sunt conștient impregnate de căutarea spirituală căci în cazul său practicantul și îndrumătorul într-ale practicii isihaste este cel puțin la fel de cunoscut ca scriitorul. Dar nu s-a limitat la atât, a fost curios să afle axele de coordonate al multor alte căi de (auto)cunoaștere, chiar dacă, mărturisește, pentru el isihasmul rămâne centrul de forță fundamental. Adevărat globetrotter, V. Andru și-a propus să întâlnească înțelepții acestei lumi – din India și Muntele Athos până în Japonia și Carpați. Astfel încât, pe lângă mai multele romane publicate, cărțile sapiențiale nu sunt deloc o surpriză: “India văzută și nevăzută” (Ed. Axis Mundi, 1993), “Terapia destinului” (Ed. Herald, 1997), “Mistici din Carpați” (Ed. Pontos, Chișinău, 2000), “Psihoterapie isihastă” (Ed. Cartea Moldovei, Chișinău, 2001), “Istorie și taină la Sf. Munte Athos” (Ed. Allfa, 2001, 2004), “Întâlniri cu maeștri și vizionari. Călătorii inițiatice” (Ed. Paralela 45, 2003), “Yaatra. Jurnal în India” (Ed. Allfa, 2002), “Isihasmul sau meșteșugul liniștirii” (Ed. Cartea Moldovei, Chișinău, 2002), “Exorcismele” (Ed. Paralela 45, 2004). Cum veacul în care trăim este avid de subiecte precum cele enumerate mai sus, în mod evident cărțile s-au bucurat de un real succes, au fost reeditate etc. Trebuie subliniat însă că aceste scrieri ale lui Vasile Andru au o serioasă încărcătură spirituală, se îndepărtează în mod clar de bâlciul promovat în genere de literatura New Age și de produsele acesteia de care sunt pline tarabele. Cu siguranță, cercetarea autentică, talentul scriitorului, aduc un plus de valoare tuturor acestor scrieri.

Una dintre ultimile lucrări de acest tip, autobiografică în același timp, are un titlu slendid: “Surâd, deci exist” (Ed. Paralela 45, 2010). Este un volum scris în colaborare cu jurnalistul și “etno-scriitorul”(!?) Dumitru Brădățan (care semnează Dumi Brad) în care Vasile Andru este chestionat asupra vieții și căutărilor sale de până azi. Dar cartea este o culegere de interviuri, notații de călătorie, amintiri. Întrebat de teologul și scriitorul (de limbă albaneză și română) Ardian-Christian Kuciuk cum a ajuns la practica Oratio mentis, Vasile Andru mărturisește: “Chemarea la isihia și «încălzirea ascetică» le-am avut din familie. Părinții ne citeau din Biblie, când eram mici; zilnic. Într-o zi, era ajun de sărbătoare, am auzit propoziția: «de-acum veți vedea cerul deschizându-se». Am trăit o bruscă emoție, mintea a cunoscut un voltaj maxim ca-n așteptarea imediată a acestui posibil eveniment… Dar la practica sistematică a Rugăciunii minții am ajuns în anii ’80, după întâlnirea cu părintele Calinic Cărăvan, unul din tainicii isihaști din Carpați, unul din puținii care au cunoscut extazul” (p. 137). Așadar este evidențiat faptul că practica spirituală reală și nu închipuită se poate petrece numai înlăuntrul relației maestru – discipol. Cât va practica mai târziu discipolul din ceea ce i-a dăruit îndrumătorul, este o altă problemă, deloc facilă, ba chiar gravă.

Cercetător avid al fenomenului isihast, scriitorul V. Andru continuă: “nu există isihasm mondial, nici carpatic. Există doar foarte puțini isihaști singuratici. Sunt rarisimi. Am aflat despre câțiva pe Athos. Și ei au puțini ucenici, unul sau doi. Nu s-au dezvoltat «școli» contemplative, așa cum vezi în practicile orientale. Nu există școli isihaste. Poate de aceea «școala» sau curentul Oratio mentis (rugăciunea minții), pe care l-am structurat în România, a stârnit controverse, la începuturi, prin anii ‘ 90. ” (p. 138).

Acum, între noi fie vorba, monahii, teologii și ierarhii care nu simpatizează cu grupurile isihaste păstorite de Vasile Andru aduc în discuție cel puțin două motive indubitabil grave: (1) tradițional vorbind, isihasmul nu poate funcționa decât sub îndrumarea unui duhovnic, iar scriitorul nostru, oricât de bine intenționat ar fi, nu face parte din rândul clerului, cu atât mai puțin nu are statura unui duhovnic; (2) “isihia” (“liniște”, în greacă) se practică în taină, în singurătate, iar nu în săli de conferință laolaltă cu alte zeci de persoane…

“Și totuși au existat două sau trei precedente istorice: curentul «Noera proseuche» (rugăciunea minții, în grecește) din Salonic, pe vremea lui Grigorie Palamas. Sau, în București, grupul «Rugul Aprins», structurat de Sandu Tudor (părintele Daniil) și Benedict Ghiuș pe la 1943 și pecetluit de Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin) la 1946. Apoi a fost încercarea părintelui Sofronie, ucenicul lui Siluan Athonitul, de a face isihasm în grup, la Essex” (p. 138). Așadar, Grigorie Palamas, Pr. Daniil (Sandu Tudor), Pr. Sofronie făceau parte din rândul clerului, nu erau mireni, iar practica se făcea (rarisim în grup), de fiecare dată într-un spațiu sacru, de preferat într-o mănăstire…

Dincolo de aceste clarificări necesare, cartea este spumoasă, seducătoare. Bine strecurate, cunoștințele de psihologie aduc un plus de atractivitate scriiturii:

“Dumi Brad: Ce întunecă buna funcționare a omului?

Vasile Andru: În primul rând, egoul hiperdezvoltat. În al doilea rând, timia hipofuncțională. Egoul prea mare, timie prea mică (atimie, hipotimie). Din ambele derivă tulburări mari de personalitate. Lucrurile se agravează din lipsa doctorilor de suflet. Sau nu atât lipsa lor, cât nefrecventarea lor. Mă refer la doctori de suflet mireni, dar și la cei din lumea ascezei” (p.39)…

După nenumărate căutări și întâlniri întăritoare de suflet, perspectiva asupra lumii se modifică. Îndemnat într-un interviu luat de poetul Aurelian Titu Dumitrescu să vorbească despre Ștefan cel Mare “din perspectiva urmelor spirituale” lăsate la Muntele Athos (unde scriitorul a fost de mai multe ori), V. Andru răspunde: “Cred că relația lui Ștefan Vodă cu Dumnezeu era una foarte corectă, dar era o relație de parteneriat istoric. Cred că Ștefan Vodă, om religios în adâncul lui, Îl considera (poate inconștient) pe Dumnezeu un partener de istorie, foarte important, determinant în destinul său. Cred că el se baza sincer pe ajutorul lui Dumnezeu (…) Relația cu Athosul pare una de evlavie față de divinitate. Dar era, în același timp, și o atitudine de despot luminat care controlează, prin aur, porțile republicii monahale Athos. (…) Așa că Ștefan, prin danii și tehnicieni (constructori) prelua controlul, devenea un fel de Vodă al Athosului. El construia acolo, restaura mănăstiri, le înzestra cu odoare, dădea bani și produse (prin mănăstirile închinate din țară), era omniprezent acolo. În același timp, ca om religios, el știa că Dumnezeu îl sporește, prin aceasta. Știa că astfel Dumnezeu îi înmulțește harul” (p. 127)…

Nu în ultimul rând, cele două “meserii” practicate de Vasile Andru de mai bine de 20 de ani: aceea de căutare a înțelepciunii și aceea de pelerin prin satul global l-au “formatat” pentru lumea viitorului: “Ca să-l simți frate pe străin, e nevoie de o iluminare. Dacă nu-i poți simți pe indieni neamuri prin iluminarea ta, cu siguranță că îi vei simți neamuri dacă-ți vei lua nevastă indiană. Căsătoria este, așadar, o iluminare. (…) Îndrăznesc să spun că am această simțire; poate din cauza unor întâmplări iluminatorii; sau poate din darul Domnului; sau poate pentru că vin dintr-un sat cu vecini multi-etnici. Acolo am primit de timpuriu acest model psihic al trecerii de la satul natal la satul mondial” (p.155).

Poți să fii sau nu de acord cu multe dintre rostirile sau părerile autorului. Cu toate acestea, este o carte cu o remarcabilă greutate specifică – dată tocmai de curajul și îndărătnicia unui om de a căuta manifestările spiritului, pe toate meridianele, taman într-o epocă obsedată de putere, plăcere și arginți.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).