Surprize, surprize

Atunci cand un director de teatru ajunge – si, prin natura muncii, ajunge des – la intrebarea abisala “Ce naiba mai jucam?”, solutia ultima, indiferent cine o furnizeaza, suna cam asa: “Sa vedem ce zice regizorul” (regizorul angajat, invitat, precontat, regizorul, in general). Si cum, pe de o parte, Regizorul (un personaj atat de important pretinde macar o majuscula) lucreaza, de regula, prea mult ca sa aiba timp sa “descopere” piese, iar, pe de alta parte, gloria se face atacand textele celebre, rezulta ceea ce poate constata oricine: monotonia afisului.

Asta si pentru ca, daca numeri regizorii activi pe suprafata Romaniei, inclusiv subsolurile, nu se poate sa nu te frapeze putina-tatea lor cantitativa; acelasi nume apare in cate patru-cinci teatre, semnand ici o comedie spumoasa, colo o tragedie fioroasa si dincolo o drama de idei. Si inca-i bine daca e asa, pentru ca se intampla si ca acelasi regizor sa se plimbe cu aceeasi piesa de la Satu Mare la Constanta si de la Botosani la Timisoara. Iar plimbarea costa… Pe scurt, una dintre explicatiile repertoriului saracacios si previzibil cu care iese in lume teatrul romanesc sta, dupa parerea mea, in faptul ca acest repertoriu se construieste aproape exclusiv “pe baza” dorintelor, preferintelor, putintelor etc. impuse de (putinii) regizori, pe cand directorii, secretarii literari, actorii, nemaivorbind de spectatori, au aici un rol pur consultativ, cand nu pur decorativ.

De aceea, titlurile premierelor anuntate, spre sfarsitul stagiunii, de doua teatre din tara mi-au trezit curiozitatea si, chiar, recunostinta: era vorba despre doua piese pe care nu le mai vazusem niciodata, desi apartineau unor clasici ai dramaturgiei universale: Jucatorii de Gogol, la Teatrul “Al Davila” din Pitesti, si Moartea lui Tarelkin (Moartea lui Eskrokov, cum a tradus si adaptat regizorul Ion Sapdaru) de A.V. Suhovo-Kobilin, la Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galati.

Teatrul “Al Davila” a reinceput sa dea semne de viata relativ de curand, invitand cronicarii la vreo doua spectacole. (Nu ma pot abtine: aud ca dl Radu Baltazar, noul vechi director al institutiei pitestene, ar fi afirmat intr-o imprejurare ca membrii profesiunii critice nu se deplaseaza la teatre si nu scriu “de bine” decat daca sunt platiti de respectivele teatre. E o afirmatie a carei imp(r)udenta falsitate se explica, probabil, prin indelungatul contact cu politica al celui ce a emis-o.) Acum a venit, chiar, intr-un scurt turneu la Bucuresti. Pun pe seama acestei imprejurari – stresante pentru actori – ritmul innebunitor de lent al spectacolului, dat de maniera retorica de joc: interpretii pareau ca vorbesc si se misca nu potrivit necesitatilor interne ale constructiei dramatice, ci pentru a fi vazuti si auziti de un stadion intreg; intonatiile emfatice si gesturile largi abundau. Regizorul Mihai Lungeanu, intelectual subtire altminteri, a crezut ca afla in piesa lui Nikolai Vasilievici Gogol, scrisa in 1842, nu atat o amara comedie de caractere si moravuri, cat ilustrarea unui mecanism comic stravechi (inselatorul inselat), pe care a gasit cu cale sa-l ilustreze, la randul lui, deplasand actorii pe trasee fixe, intr-o gimnastica mecanica ce devine obositoare o data ce i-ai prins “spilul”. Spectacolul are momente cand intereseaza abia dupa ce actorii se mai incalzesc, uita sa “semnifice” si joaca, simplu, situatia: trei cartofori inraiti izbutesc sa-l “curete” pe un semen mandru ca a inventat un sistem infailibil de trisat la carti. Se detaseaza printr-o binevenita naturalete Ion Roxin si Dan Ivanesei, precum si, in rolul principal, Petrisor Stan.

La Galati, Ion Sapdaru a ales un scriitor – Aleksandr Vasilievici Suhovo-Kobilin (1817-1903) – sporadic prezent pe scenele noastre (cea mai noua montare cu o piesa de-a sa a semnat-o Felix Alexa, in 1999, la TNB: Nunta lui Krecinski) si, din opera acestui scriitor, un text care, de la spectacolul tar-gumuresean din anii 1980 al lui Harag GyÅ¡rgy (extraordinar, pare-se), nu a mai fost vizat, la noi, de nici un regizor. Moartea lui Eskrokov este ultima piesa a unei trilogii rareori reprezentate in timpul vietii autorului, pentru ca satira lui la adresa “institutiilor statului” (politie, justitie) vadeste o duritate neobisnuita, explicabila si prin biografia lui Suhovo-Kobilin, intemnitat de cateva ori pe nedrept. In aceasta comedie grotesca, falsa moarte a unui functionar care vrea sa se razbune pe seful spoliator santajandu-l este pretextul unei expuneri copioase a viciilor administratiei corupte. In colaborare cu scenografa Stela Verebceanu, Ion Sapdaru da o haina vizuala foarte expresiva lumii din piesa: costumele supradimensionate sunt caricaturi plastice ale feluritelor “autoritati”. Spectacolul are o prima parte excelenta, care se desfasoara intr-un tempo indracit, datorat, in primul rand, lui Cristian Gheorghe (Eskrokov): transformarile rapide (toate, la vedere!) impuse de intriga sunt executate impecabil, tanarul actor demonstrand o neobisnuita flexibilitate interioara si exterioara, dublata de o intelegere nuantata a personajului; evolutia sa este absolut surprinzatoare. Partea a doua pare, din pacate, lung(it)a si devine plicticoasa; nici “actualizarile” operate de Sapdaru nu mi s-au parut o idee fericita. Din masiva distributie, bine controlata de regizor, se mai impun Lucian Pinzaru, Svetlana Friptu si Ioan Cretescu, remarcabila fiind si contributia dansanta a studentilor din figuratie (coregrafia: Marius Manole).

…Abia cand nu se opreste la titlu surpriza e cu adevarat placuta.