Suspans în Sicilia lui Montalbano/ de Stelian Țurlea

Andrea Calogero Camilleri (născut în 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet în tinerețe, apoi regizor de teatru, scenarist și producător de radio și televiziune, a început să scrie romane polițiste după patruzeci de ani. Este considerat un nume de referință al romanului polițist, cel mai bun scriitor italian al genului. Deși a publicat primul volum în 1978, a cunoscut consacrarea abia cincisprezece ani mai târziu, cu „Forma apei”, primul roman din seria Comisarul Montalbano. Un comisar numit astfel – o recunoaște autorul – în onoarea scriitorului spaniol Manuel Vazquez Montalban. În scurt timp, Montalbano a devenit celebru, atât de popular încât Camilleri n-a mai renunțat la el. Ba mai mult, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredințeze editorului său, cu indicația de a fi închisă într-un seif și publicată abia după moartea autorului. În onoarea sa, orașul natal Porto Empedocle, care stă la baza localității fictive Vigata, unde Montalbano își desfășoară activitatea, și-a schimbat denumirea în Vigata. E foarte posibil ca o parte a succesului lui Camilleri să se explice și prin serialele de televiziune realizate după unele dintre romanele sale.

Seria Montalabano cuprinde peste douăzeci de titluri. Editura Nemira a publicat cinci dintre acestea, în anii din urmă, iar în a doua parte a lui 2014 le-a republicat în colecția Suspans. Ele sunt, în ordine, Forma apei, Câinele de teracotă, Hoțul de merinde, Sunetul viorii și Excursie la Tindari. Despre ele vom vorbi în cele ce urmează.

Acțiunea tuturor se petrece în Sicilia, într-un orășel imaginar, numit Vigata și în regiunea înconjurătoare. Montalbano e un comisar de modă veche, apreciat de unii dintre șefii săi, disprețuit de alții, care-l socotesc un „învechit”. E atât de îndrăgostit de meserie și de aceste locuri, încât refuză cu obstinație orice încercare de a fi avansat (și, automat, transferat în altă parte). De fapt, își iubește atât de mult echipa, că nu vrea să se despartă de ea – „gașca sa de mafioți”, cum e botezată, e în realitate „o echipă unită, compactă, cu un mecanism bine uns, în cadrul căreia fiecare activitate de rutină avea rostul și personalitatea sa (…) În altă parte n-ar mai fi fost capabil să construiască o asemenea echipă”, iar părăsirea ei o concepea ca pe o trădare.

Din cele cinci cărți devorate una după alta, lumea insulei apare vie în fața cititorului, cu arșița zilelor însorite, cu pământul arid, criza economică, obiceiurile culinare, oamenii încăpățânați, speriați de Mafia. Surprinzător, lumea Mafiei nu apare decât într-unul dintre romane („Excursie la Tindari”) și încă și atunci tangențial, dar rămâne în fundal, se vorbește doar despre ea, oamenii se feresc să aibă contact cu membrii organizației, iar scriitorul însuși pare să insiste să ne convingă de faptul că există o viață aparte și în afara Mafiei. Dar apar toate problemele actuale ale Siciliei și, concomitent, ale Italiei. Personajele sunt aceleași de la roman la roman, în centrul lor aflându-se comisarul, oamenii comisariatului, cei cu care relaționează Montalbano. Caracterele sunt foarte bine conturate și rămân în memorie. Surprinzător la început, limbajul este unul popular, presărat cu multe expresii dialectale siciliene – ceea ce sigur a făcut ca traducerea să fie anevoioasă. Emanuel Botezatu s-a achitat remarcabil de îndatorirea sa și pentru izbândă merită felicitat.

Camilleri își privește personajele și implicit acțiunile lor fără îndârjire, cu un zâmbet, cu umor, sunt numeroase scene de-a dreptul comice. În toate romanele seriei se întâmplă o crimă, în chiar zilele noastre sau mai îndepărtată în timp (ca în „Câinele de teracotă”), pe care comisarul, în ciuda opreliștilor, reușește s-o dezlege. Montalbano este un personaj între două vârste, pentru care profesia se află pe primul plan, zi și noapte. E singur, dar are o iubită care locuiește la Milano și ia din când în când avionul să-l vadă și să petreacă o noapte cu el. Inteligent, citit, Montalbano dezleagă enigme, reușește să dea de capătul unor crime interpretând simboluri, uneori arhaice.

Autorul însuși își explică eroul:„Capacitatea de investigator a lui Montalbano este dată de structura sa mentală particulară: un fapt oarecare, care poate nu are nicio legătură cu investigația pe care o desfășoară, provoacă raporturi și legături fulgerătoare, un fel de reacție în lanț care îl poartă pe drumul cel bun.(…)  În esență, în ceea ce-l privește pe Montalbano, adevărul este că eu ocup un spațiu gol, care nu exista în Italia până acum, adică literatura de consum / divertisment, dar de calitate.”

În „Forma apei”, așa cum apa ia forma vasului în care este turnată, la fel și mobilul morții inginerului Luparello pare că se prelinge de-a lungul unor retorte alambicate – toate conducând spre mediul de afaceri și politico-mafiot al Siciliei. Aceasta este forma. Substanța însă (vinovatul, adevăratul mobil sau circumstanțele crimei) se află altundeva, într-o lume guvernată de cutume străvechi, refractară la prezent. În „Câinele de teracotă”, doi tineri sunt descoperiți morți într-o peșteră, îmbrățișați și păziți de un uriaș câine de teracotă. Dar sunt acolo de 50 de ani.

În „Hoțul de merinde” toată acțiunea e construită pe scheletul activităților serviciilor secrete care monitorizează traficul de arme. În „Sunetul viorii”, surpriza vine abia spre final – declanșatorul întregii acțiuni, încheiate cu o crimă, e o vioară Guarnieri pe care o fură un împătimit jucător la noroc. În „Excursie la Tindari”, în spatele crimelor se află traficul de organe. Dar în absolut toate romanele, până să ajungem la această esență, e o încrengătură de fapte care țin cititorul cu sufletul la gură, o acțiune trepidantă și plină de surprize, nimic din ce se dezvăluie la sfârșit nefiind bănuit în prima parte.

În sfârșit, mai există un motiv pentru care Andrea Camilleri mi se pare un scriitor extraodinar. Tot ce se petrece în jurul nostru poate fi spus într-o poveste, dar cred de foarte multă vreme (am mai declarat-o) că genul în care poveștile pot fi cu adevărat copleșitoare, acaparante, e genul polițist. Într-un roman polițist, poți face frescă socială, dar și psihologie, poți să ai și umor, poți să incluzi absolut toate celelalte genuri de literatură. Mai mult, aproape toate marile opere literare ale lumii au avut un filon polițist. Am fost uimit să aflu că Andrea Camilleri gândește cam la fel. În „Sunetul viorii” el vorbește la un moment dat despre o intrigă polițistă ca la carte. Un oareșcine ajunge, după multe aventuri, căpetenia unei cetăți. La scurt timp, supușii săi sunt cuprinși, unul după altul, de o boală necunoscută, un fel de ciumă. Căpetenia se pune pe investigat, ca să afle cauza maladiei. Caută-n dreapta, caută-n stânga și până la urmă descoperă că rădăcina răului e chiar el și se autopedepsește. Vi-l amintiți pe Oedip?