Suspinul eseistic

Orice cronicar literar cât de cât perseverent ajunge la un moment dat, fie el optimist din fire sau nu, oricât și-ar iubi meseria, să resimtă o anumită uzură, să se lase agasat de o rutină pe care nici cei mai inventivi nu reușesc să o dilueze întru totul.

Dar și asta face parte, să acceptăm, din regulile jocului. Tocmai de aceea, obosit de atâtea și atâtea cărți citite din obligație, permanent la pândă, cu atenția mereu încordată și creionul nelipsit din mână, trecând de la un volum pentru a se îndrepta, grăbit, către următorul, foiletonistul riscă să își piardă, dacă nu-și ia doza terapeutică de aer oxigenat, bucuria de a citi, devenind, ceea ce e mai grav, imun la frumusețea (da, frumusețea!) unor pagini care se cer degustate cu pricepere, dar și cu o oarecare nonșalanță pe care nu întotdeauna bietul de el și-o permite.

Când vine vorba despre critica literară, demers socotit cu obtuzitate de unii drept parazit, situat cumva în afara artei literare, lucrurile se complică. Cum să cauți, se întreabă mulți, farmecul unor pagini speculative, care-și găsesc menirea în a comenta un text de prima mână? Și totuși, chiar și în acest vitregit palier al creației, există cărți convingătoare, bine conduse, există cărți corecte, folositoare, care, slavă Domnului, de obicei se uită după o vreme, altele care apasă, cărți ce te lasă indiferent, dar îți consumă energia și timpul, în fine, există cărți la care ai vrea să revii, de care te lași furat și pe care le citești fără a mai fi frustrat de inconvenientul conștiinciozității sterile care îți impune lectura lor. Există, așadar, cărți care-ți dau puterea de a merge mai departe. Drept e că acestea sunt mai rare, însă atunci când dai peste ele satisfacția este cu atât mai liniștitoare.

Ca unul care scriu frecvent de ceva vreme despre volumele de critică literară sau eseu, domeniu uneori arid, în care mulți autori înțeleg să-și exercite exclusiv dreptul la argumentație, rămânând indiferenți la calitățile estetice ale discursului lor, nu am cum să nu tresar șăgalnic atunci când dau peste câte un op în care volutele stilistice fac casă bună cu armătura ideatică. Recunosc: am o slăbiciune (dar și o blândă, simpatetică invidie, în același timp) pentru cei ce reușesc să fie nu numai convingători, dar în egală măsură seducători; caut și gust întotdeauna artificiile ce țin de filigranul fin al textului, de alveolele găzduind nesfârșite nuanțe, aluzii, pișicherii sau mostre senzuale de vituozitate stilistică. Cred, cu toată convingerea, că există și un anumit estetism de bun augur al criticii, al eseului, care nu trebuie disprețuit (cum au făcut-o unii, blamând savonarolic așa-numitul “calofilism” al discursului exegetic), ci, dimpotrivă, apreciat, gustat, așa cum merită orice lucru rafinat. De aceea am scris cu mare plăcere, când s-a ivit ocazia, despre cărțile lui Florin Faifer sau Dan C. Mihăilescu, reprezentanți de seamă ai acestei modeste cantitativ tendințe.

Este acest prolix preambul un soi de argumentare a alegerii cărții la care, din motive eminamente obiective, am ales să mă refer de această dată. Cu volumul Suavul suspin(Editura Convorbiri literare, Iași, 2004) Dragoș Cojocaru își făcea debutul editorial în ale eseisticii, după o îndelungată și mănoasă carieră de traducător din italiană și spaniolă. Subintitulat Studii și eseuri, opul ar promite o tratare rigidă, scrobită, excesiv apretată, în stil academic (căci nu ne putem preface a nu ști că autorul este universitar) a unor teme destinate, în vremuri de restriște a lecturii, specialiștilor sau, în orice caz, inițiaților în ale literaturii medievale, dar nu numai. E de ajuns, însă, să parcurgem protocolara Șoaptă prevenitoare, redactată într-un voit registru vetust, desuet oarecum, anunțând stilul baroc al cărții, spre a ne liniști și, deja curioși, să purcedem nerăbdători la atacul propriu-zis. Iată-l pe buclucașul auctore, în aceste pagini prefațatoare, mărturisindu-și (amănunt deloc lipsit de relevanță: din interiorul inutil invidiatei tagme) “speranța că, mai devreme sau mai târziu, spiritul universitar sănătos (așa cum era el înțeles pe vremea – să zicem, fără a zâmbi – a lui Abélard) va renaște de sub molozul sub care se căznesc a-l îngropa, într-o întristătoare continuitate – având în vedere, cu larghețe, întreaga scenă planetară – deceniile de ideologii și practicile veninoase ale aciuaților nevrednici.” Nu este vorba, aici, de imberbe ori gratuite puseuri de frondă, nici măcar de o justificare subiectivă a propriei maniere de a scrie, ci de corecta denunțare a unei prejudecăți ce mai planează încă în anumite cercuri instituționalizate, conform căreia un studiu trebuie să fie “sobru”, cu tăieturi precise ale frazelor, cu măcar zece note care să susțină din subsol fiecare pagină și, neapărat, cu un stil direct, neutru, gri, “precis”, care să nu acorde nici o șansă echivocului. Știință, curată știință, cu alte cuvinte. Or, dacă asta se cere cu neobosită insistență, să devenim serioși: rigoarea nu exclude umorul, după cum nici ludicul bine strunit nu izgonește din pagină justețea celor afirmate. Critica literară de bună condiție, fie ea și academică, bine înarmată cu tot ce îi trebuie, nu poate, oricât s-ar oțărî, să deveni știință și, pentru a atrage cât de cât un public din ce în ce mai blazat, nu-și permite gafa de a se descotorisi de fireștile șotii la care, din când în când măcar, orice spirit deschis se dedă cu plăcere. Iar Dragoș Cojocaru nu-și refuză nicidecum plăcerea, aristocratică la urma urmelor, de a jongla, cu gust și cu umor, cu lucrurile ce par destinate unei hermeneutici bățoase. O primă secțiune a cărții, intitulată în ton cu tematica urmărită Lacrimi de literatură, însumează, după mărturiile paratextuale ale autorului, “câteva studii dedicate expresiei sentimentale în literatura europeană (din Evul Mediu și până la epoca barocului), lirică și epică, începând cu hispanicele jarchyas și continuând cu Chanson de Roland și Cantar del mio Cid, spre a se opri, pentru moment, la Giambattista Marino.” Acesta este, de fapt, compartimentul cel mai solid al cărții. Ca să-mi duc gândul până la capăt, cred că el ar trebui întregit, căci dacă acestor o sută și un pic de pagini li s-ar adăuga încă pe atâtea, ar ieși una dintre cele mai avizate și seducătoare contribuții autohtone asupra elocinței iubirii, “discursului amoros” din îndepărtatele și eroicele/ eroticele vremuri de ale căror frumoase ritualuri retorice ne-am înstrăinat, din păcate, iremediabil. Totuși, acel “pentru moment” strecurat în prefață mă încurajează să nu-mi pierd nădejdea deschis exprimată aici. Și dacă tot am mărturisit-o, nu-mi mai rămâne decât să-i probez justețea, discutând, evident fugitiv, eseurile (mai curând decât studiile) existente. Contrar pragmaticelor și, de aceea, lipsitelor de mister cutume actuale, pe nedrept numitul “întunecat” Ev Mediu, când “sângele curgea năvalnic, atât prin trupuri, cât și, e drept, în afara lor”, înțelegea amorul ca pe o cetate ce cu greu se lăsa cucerită, dar care atrăgea cu atât mai mult cu cât se apăra mai strașnic. Un întreg arsenal procedural a fost creat atunci, grație acestei aparente inaccesibilități a redutei feminine (care, paradoxal, devenind astăzi feministă, concede mult mai facil să-și deschidă porțile, înlesnind isprava cuceritorului – cel puțin aparent – viril până la a o lipsi de necesara, totusi, glorie). Iubirea cavalerească de care se ocupă pătimaș Denis de Rougement într-un clasic studiu era, de fapt, un spectacol, o convenție, pe care cu toții, barbați sau fecioare (dar să nu fiu exclusivist: sau femei), o înțelegeau ca atare, fără a se văduvi, însă, de plăcerea de a purta măștile potrivite, interpretându-și fiecare partitura potrivită în acel afrodisiac scenariu prenupțial (și nu mă refer neapărat la nunta ca atare). Firesc, o astfel de mise en scène și-a creat și o retorică proprie, irigând abundent literatura vremii, singura, de fapt, care o mai conservă. Dragoș Cojocaru urmărește cu nostalgică și uneori ironică înțelegere avatarurile acestui discurs amoros în principalele scrieri medievale, neabținându-se, pe alocuri, să privească încruntat către nevrednicul prezent, în care “suavul suspin” s-a desemantizat, devenind apanajul gospodinelor dependente de telenovele. El nu obosește să se lase încântat ascultând pios acele voci ce străbat până la noi din medievalele jarchyas, “refrene, după cum lămurește competent eseistul, redactate în spaniola mozarabă, strecurate în interiorul unor cântece concepute de evreii și musulmanii hispanici în propria lor limbă”. Niște cântece de jelanie, de dor, interpretate în tonalități grațioase, deci feminine, căci ele, femeile, eterne Penelope, duceau de obicei dorul bărbaților plecați aiurea, oficial cel puțin cu îndeletniciri războinice. Faptul că o femeie, cu sufletul înjunghiat de lipsa alesului, îl poate numi pe acesta “stăpân” ar putea stârni proteste astăzi, nefiind, e drept, “politically correct”, dar respectând, natural, o anumită convenție a epocii (căreia, spre lauda ei, conceptul îi era cu totul străin). Cârcotaș, mimând imparțialitatea studiosului, ludicul nostru autor intervine și pune lucrurile la punct în stilu-i caracteristic: “Nu văd de ce am bănui că un bărbat chemat de propria iubită cu numele <<stăpânul meu>> ar trebui să fie neapărat un tiran care nu-și mai slăbește cadânele din înjositoarea îndeletnicire (pentru ele, vai, singura) de a aștepta la coadă până să le vină rândul la tema iubirii…” Câteva rânduri mai jos, spre a liniști spiritele probabil neîmpăcate cu ideea, deci încă neconvinse de firescul unei atare situații, lucrurile sunt lămurite în tonalități evident ironice: “Discursul amoros al unor femei, dacă nu îndrăgostite, măcar cât de cât înfierbântate, poate foarte bine (s-o spunem spre liniștirea suratelor lor, feministele) să recurgă la sintagme din zona semantică a dominației și supunerii fie ca la niște metafore elementare ale stării de bine și confort oblăduit, fie ca la niște imagini – transpuse, ce-i drept, în plan <<social>>, dar prin asta nu mai puțin incitante – ale actului erotic propriu-zis, fie ca la niște (mai e nevoie să o spun?) artificii retorice (desigur, intuitive, doar avem de-a face cu femei!) întru persuadarea masculului (măcar în închipuirea lui) dominant.” Am citat in extenso pentru că, uneori, e greu să te abții să nu oferi mostre din acest discurs întotdeauna viu, îndrăgostit de el însuși, plin de subtilități, dar elegant în același timp. Întorcându-mă către cele mai sus decupate, tind să-i dau dreptate criticului (mereu în haine de gală, căruia i se potrivește mai curând redingota sau platoșa decât un Armani contemporan), amintind că și G. Călinescu vorbea, într-o spumoasă conferință, despre o anumită “tiranie” pe care femeia, fie-mi iertat, și-o exercită tocmai prin fragilitate și umilință.

Același ritual al suspinului, suav sau împovărat, de cele mai multe ori însă trucat, este urmărit în paginile poemelor medievale, cu brave rezultate. Acolo unde unii mimează o searbădă și ornamentală erudiție, Dragos Cojocaru pășește fără scrupule ori complexe, relaxat, zâmbind parcă amuza(n)t. Este un fel de a spune că aceste texte răsdiscutate, stoarse de orice sevă până acum, ar trebui citite (cetite, de fapt, ca să respect grafia autorului) fără prejudecăți, ca memorabile pagini de mare literatură, iar nu ca pretext de investigație ce capătă, în abordările doctorale, supărătoare nuanțe contabilicești, de statistică. Reluând anumite scene clasice, dezinvoltul studios (sintagmă, aceasta din urmă, pe care le-o atribuie unor critici de calitate, semn că îi place) are darul de a percepe teatralitatea situațiilor cheie, femecătoare prin însăși artificialitatea gesturilor ce la compun. De pildă, marele Carol, contemplând câmpul acoperit de leșurile eroilor săi, “își smulge barba cum hom ki est iret, în vreme ce împrejurul său, un leșin colectiv de 20 de mii de cavaleri completează atmosfera de dezolare postparoxistică.” La rândul său, regele Marsilie, beteag în urma luptei, leșină și el “după moda vremii” la umbra unui măslin. În Cantar del mio Cid eroul exemplar este surprins, conform tematicii acestui capitol, cum, “îmbrățisându-și majoritatea feminină a familiei, se dedă la rându-i ritualului lacrimant, <<plângând din ochi atât de tare, în timp ce suspină>> după standardele (încă) în vigoare.” Nu este nimic ireverențios în aceste comentarii amuzate, ci dimpotrivă, meritorie devine ipoteza demnă de atenție scoasă cu obstinație în față: faptul că eroismul presupunea obediența față de o anumită normă lacrimogenă, căci iubirea nu ușor se câștiga în acel glorios Ev Mediu. În fine, aceeași tematică generoasă este pertinent urmărită în opere etalon ale Occidentului, de la cea a lui Dante până la poemele cavalerului Marino, cărora le este comună aceeași nobilă plăcere a suspinului amoros, condiție sine qua non, pare-se, în vremuri oricum mai pretențioase, în astă privință, decât cele contemporane nouă. Să nu uit, însă, să precizez, înainte de a trece la celelate două compartimente ale opului, că, astfel citite și inteligent “popularizate”, vechile texte au șansa de a câștiga noi cititori, acum, când patima pentru stricta actualitate a exilat lectura literaturii antice sau medievale, transformând-o într-un apanaj al specialiștilor sau al vetuștilor lipsiți de simț pragmatic. Zice-se!

În al doilea capitol al acestui “mozaic” (cum onest și-l asumă în prefață chiar eseistul), intitulat Risipa fiului, jocul capătă deja aspecte de adâncime. Travestit dibaci în figura marchizului de Zubizarreta, autorul însuși scoate la iveală producții mai vechi, de poeticească pomenire, asupra cărora își exercită harul hermeneutic, arogându-și, cum însuși se confesează, “postura de personaj în propria sa poveste.” Scoțând la lumină producțiile unui oarecare Cassapu Micșunel, adevărată “literatură de sertar” – nu-i așa? – ce respiră un aer medieval, trubaduresc, prin metrica desăvârșită și baladescul subtil confecționat, anahoretul, s-ar spune, marchiz aruncă în lume poeme, cele mai multe cu formă fixă, pe tema ludică, dar apăsătoare și, nu încape îndoială, eternă: “găsiți o soluție la problema femeii.” Iată-l pe cel care, înduioșat de suspinele eroilor medievali, le făcea ironice reverențe, suspinând liric, la rându-i, dar păstrându-și nealterată și plăcerea de a se amuza pe seama acestor nostime isprăvi. Aici eseistul, deghizat în aristocrat veșnic amorezat, dar mereu singur, face apel, cu bonomie și curtoazie netrucată, la înțelegerea cititorului, pe care, de fapt, îl momește în cuibu-i, pentru a putea flirta în deplină tihnă cu el. Pentru că, probabil ați ghicit, ca orice cavaler care se respectă, și marchizul de Zubizarreta scrie pentru o suavă și, cu siguranță, grațioasă (fie ea și numai virtuală) cititoare. Un joc cât se poate de bine pus în pagină, pe care un lector destupat la minte nu are cum să nu-l guste, în ciuda înduioșătoarei sale gratuități. Sau, cine poate ști, poate tocmai din astă pricină.

În fine, ultimul palier al cărții, ce poartă drept blazon onomastic Săpături cordiale adună dări de seamă despre cărțile unor “amici”, în general volume universitare, în paginile cărora autorul pare a fi găsit niscaiva afinități (elective, selective? Ce mai contează…). Dragoș Cojocaru nu este propriu-zis un cronicar literar, nu recenzii țintește el să comită, ci mai degrabă, folosind pretextul unor apariții editoriale, produce portrete burlești uneori, livrești, în orice caz, căci autorii intrați în atenția sa, oameni ca toți oamenii de altfel, devin personaje stranii, dar extrem de simpatice. Din aceată secțiune antologic este textul intitulat Prin criptica bucătărie a unui Symposyon, la care renunț să mă mai refer, lăsându-vă plăcerea de a-l degusta în tihna canapelei personale. Așa cum, de altfel, am făcut la rându-mi.

Concluzia este simplă: lectura cărții de debut a lui Dragoș Cojocaru poate stârni suspine suave, dar și hohote de râs, oferind ocazia descoperirii (pentru cei ce nu l-au urmărit în revistele culturale) unui autor care are toate datele de a-și seduce cititorul. Fie acesta și de sex feminin.

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.