Tablouri dintr-o expoziție (III)/ de Constantin Mateescu

Dragă Zizule,

Sunt zile când mă gândesc intens la tine. O să zâm­bești, dar ăsta e adevărul. Poate să ți se fi părut neonorabil că am plecat fără să-ți spun o vorbă. Realitatea e că mi-a fost frică. Eram debusolat. Îți amintești de panica stârnită în oraș când ne‑am trezit cu tancurile hurducăind prin centru și zdren­țuind asfaltul Bulevardului? Când i-am văzut pe bolșevicii turmentați de băutură intrând prin case, trăgând cu auto­ma­tele și jefuind ca-n codru? De altfel ai fost martoră la tot ce a urmat și încă abia e începutul.

Am auzit că bestiile au arestat-o pe biata maică-mea. Ce zici de asta? Crezi că pe mine, care am lucrat doi ani la ambasada de la Berna, m-ar fi uitat cumva? Sau îți închi­pui că m-ar fi numit plenipotențiar la Londra? Să nu iei tot ce spun ca pe o scuză. Nu regret nimic din ce am făcut, sunt responsabil de gesturile mele.

Și câteva cuvinte despre mine. M-am stabilit de o bună vreme la Paris, în rue de Sèvres, după un periplu prin Italia. Firește, am o prietenă, Nadine, bru­netă, 25 de ani, o fată admirabilă. E flautistă la Opéra-Comique, îi plac pisi­cile și vinul de Bourgogne. Și încă ceva de care nu-ți mai spun. Iată un profil rezumativ al fran­țuzoaicei. Timpul mi‑l petrec între muzee, cafenele și cursele de cai, sunt ocupat, după cum vezi. Nu-mi fac pro­iecte deocamdată. E inutil. Aștept să văd ce se întâmplă în țară.

Voiam să-ți spun că dacă ții să divorțăm, nu am nimica împotrivă. Ești tâ­nără, isteață, temperamentală. Ca medic, sper să te descurci printre volutele regi­­mului. În plus, am avut grijă, după cum știi, să-ți trec în cont o sumă bunicică la banca Romanelli. O mică zestre, nu?

Ți-am expediat scrisoarea prin om ca să fiu sigur că va ajunge unde trebuie. În zilele de astăzi poșta nu mai pre­zintă nicio garanție. Trimite mătușii Matildica pupicuri multe de la mine. Se mai aude ceva despre zănaticul de Mircea?

Te îmbrățișează, Titu

P.S. E preferabil să nu bați toba că ți-am scris. Gân­dește bine înainte de-a o face.

Miercuri. Îmi scrie Titu. Din Paris. E prima respi­rație după atâția ani. Inconștient de când îl știu, sau mai degrabă ușuratic. Își imaginează că huzu­resc cu banii lui, numai că Banca Romanelli s-a volatilizat de mult, odată cu po­mana pe care mi-a aruncat-o la plecare. În rest, despre amo­rurile lui frivole. Rupt plicul, rupt scrisoarea. El e acolo, noi ne luptăm cu viața noastră.

Impozitul pe cabinet, enorm. Se strânge menghina, abia dacă-mi acopăr cheltuielile. Dar nu m-aș despărți de el în ruptul capului. Azi, o femeie din Buri­cea îmi aduce ouă, că ăștia-s banii mei, suspină. Are un ulcer păcătos. Din cauză că o bate omul, consideră femeia, și când pro­nunță omul se înduio­șează. Ce să fac, maică, că l-am luat cu preot…

Tutungeria Larisei Antonovna. Larisa numără un vraf de milioane, umezindu-și degetele cu salivă. Grișa stă prăbușit pe un scaun, horcăie, dugheana duhnește a mastică. Și-au tapetat pereții cu tăieturi din ziare repre­zentându-l pe tătucu’ Stalin în diferite ipostaze: vorbind de la tribună, prinzând o decorație pe pieptul unui general borțos, zâmbind patern mulțimii entuziasmate, mângâind copiii. Nu vă gândiți că cine știe ce… zice Larisa, le-am pus și noi acolo, ca să fie.

Sâmbătă. Ieri s-a înecat în Hința un puști din clasa a patra. În fiecare an tributul apei, când vine râul mare…

Mă vizitează Paula. Aduce flori, prostuța. E fericită, taică-su i-a închiriat o cameră în oraș, de-acum înainte adio cefere, adio zdranga-zdranga. Mărtu­risește că are un iubit, adică nu chiar un iubit, un prieten. Mâine se duc la ștrandul din Zăvoi, e înnebunită după apă. Nu vreți să ne însoțiți? îmi spune. Aiurită.

Seara, la Marguerita, cu Ilenuța Ocoleanu. Lume multă, mai mult băbet. Rita își sărbătorește cu curaj aniver­sarea, probabil 65, dar nu e sigur. Cafele, dulciuri și șampanie la discreție. Casa plină. Se pun romanțe, valsuri și șan­sonete cu Piaf. E lipsă mare de bărbați: doar colo­ne­lul Mărmureanu, complet senil, Horică Enătescu și un profesor de la „Carol”, băiatul lui Benito Girar­dini. E însoțit de Loredana și fata, vigilentă, nu‑l scapă niciun moment de sub control. Luchino îmi relatează o poveste com­plicată, cum că se angajase să-i facă por­tre­tul lui Bazaca, pe urmă al domnului Zatoviceanu, apoi istoria s‑a întins și a început să fie vizitat de oamenii lui Sașa. S-a întrerupt deodată, de fapt spusese totul, povestea cu Dogeanu nu mirosea prea bine. Chiar te pricepi să faci portrete? l‑am întrebat prostește. Zâmbea distrat. Ce-ar fi să încerci odată și cu mine?

Marți. Sunt nopți în care dorm până la două-trei și dintr-odată mi se taie legătura și rămân atât de limpede, de trează!… Adesea parcă văd for­mațiile de avioane americane care alunecau în jurul prânzului deasupra Alutelei și se îndreptau spre răsărit cu zumzet ritmic, neliniștitor. Nesăbuită, le trimiteam bezele. Astăzi ameri­canii sunt departe și vocea le-o ascult la radio în fiecare seară, tot mai străină, tot mai inutilă.

Aseară: Dogeanu plimbându-se pe Corso, singur, la ora promenadei. Tu­nică militară, ștaif. Pare decupat din filmele rusești cu bestii hitleriste cinice.

La Luchi. Mă fixează pe un taburet, îmi poruncește să stau cuminte, să nu mișc. Și-a confecționat o mutră antipatică. Pufnește, nemulțumit de rochia pe care mi-am ales-o. Prea sobră după gustul lui, se po­tri­vește pentru alte vârste. Pre­feră, zice, să nu vorbim în timpul lucrului. Mă simt ca o momâie idioată. După un sfert de oră înțepe­nesc. Naiba m-a împins să intru în aventura asta păgu­boasă. Pellegrino, întins pe o canapea, clipește des, aproape adormit. Și Gelsomina, care s-a fofilat în cameră și ne privește cu o perversă curiozitate. Dră­guță, chiar frumușică. Pare să fie disponibilă. Te poate duce gândul la orice.

Joi. Pe vremuri, la Oteteleșu. Cu Titu și cu Lila la cules de struguri. Lila cea înțeleaptă, cea autoritară, infailibilă și virtuoasă, înfulecând ciorchinii umezi și mustoși, mânjită până la urechi de zeama dulce-acri­șoară-lipicioasă. Și Titu, fiul, moștenitorul tandru, răsfă­țatul, un mic Bazaca pe traiectorie ascen­dentă.

Chemată la directorul Șimonca. Politicos, mă invită să iau loc. Începe cu un laudatio scârbos – ce conștiin­cioasă sunt, ce devotată profesiunii esculapice și multe altele – apoi într-un registru grav: sunt tânără, ar putea să-mi fie tată (aici un zâmbet libidinos, înțelegând că hai, exagerez puțin), în consecință ascultă sfatul meu, fetițo, sunt vremuri în care nu e suficientă performanța, trebuie să te anga­jezi, să lupți alături de cei care doresc pro­gresul țării. E cazul să te înrolezi. Partidul are nevoie de oameni tineri, harnici, bine pregătiți, de cadre de nă­dejde. Gândește-te, îmi spune. Nu pierde acest moment de grație. Sunt clipe care nu se mai repetă. Olé! Un sfert dintre colegi au folosit deja acest moment de grație.

Modestă observație: ieri cuiburile, azi celula. Ieri verdele, azi roșul pur­puriu. Ușoare diferențe de nuanță.

Cu Luchi la spectacolul Electra de O’Neill. Prea lung, obositor. Un sfert din sală goală. În loja altădată a primarului se lăfăie tovarășul Ciuvică, vătaful Comite­tului. Suportă greu tortura. La prima pauză se retrage demn și lasă în lojă o femeie tristă, planturoasă, bineîn­țeles soția. Luchino e încântat de piesă, se pierde în comen­tarii oțioase ca să epateze. Abilă tactica de a mă seduce cu ornamente din recuzita artei. Spectacolul se încheie după miezul nopții. Condus acasă. Îmi cere să-i mai acord două ședințe „ca să sfârșesc rahatul ăla” (se trece cu vederea exprimarea frustă).

(…)

Nu mi-am imaginat că va veni o zi în care să văd atâtea claie de bancnote stivuite, fir-ar ai dracului de bogătani cu banii lor cu tot, că nu se satură să tot adune, de parcă i-ar căra cu ei pe lumea ailaltă. Dacă ar fi fost după a mea, nu m‑aș fi dus la centru nici să mă pici cu ceară, dar sarcina e sarcină și când îți spune tovarășul Ciuvică o vorbă, nu mai există să zici că-ți place sau nu-ți place.

În noaptea aia n-am dormit, că trebuia să organizăm localul școlii. Eram doar eu, tovarășul Ionică de la Propa­gandă, Drăguțu, un tânăr căruia abia i-au dat tuleiele, Marincu trimis de B.N.R. și cinci jandarmi care au cărat mobi­lie­rul pentru depozitarea stivelor de bani. La șase dimi­neața eram gata. Mi se fă­cuse o foame nenorocită, dar toate magazinele erau închise și închise vor rămâne, că-n ziua aia banii nu mai făceau două parale.

Când stau să mă gândesc, n-a fost prea multă oste­neală, decât că n-am pus geană pe geană, în schimb mă apăsa răspunderea pe care o aveam, că în caz de se întâm­pla, Doamne ferește, ceva nasol, cine trăgea ponoasele dacă nu altul decât tovarășul Dobrică. Mai era și chestia cu pistolul. Nu știu de ce-mi dăduse arma și cinci gloanțe, că nu mergeam la luptă sau la vreo manifestație reacțio­nară și nici n-am întrebat ce rost avea, că poate ar fi trebuit să știu și nu voiam să fiu eu ăla prostu’, în plus Dogeanu urma să aducă zece oameni pentru asigurarea liniștii și ordinii și știe toată lumea că oamenii lui Sașa cunosc la meserie, numai că tovarășul Ciuvică a zis că trebuie și cu cuvântul ăsta orice discuție era moartă.

La șapte dimineața se adunaseră deja în fața școlii vreo trei sute de oameni cu genți, sacoșe sau valize pline cu bancnote și oamenii lui Dogu îi dispuseseră pe două rânduri ca la școală, că se înghesuiau de parcă s-ar fi îm­păr­țit pomană. Încolo erau cuminți, stăteau la coadă și aștep­tau tăcuți și resemnați și pentru mine asta conta în pri­mul rând, să nu fie scandal, să nu vocifereze. Majo­ritatea dintre ei, cum e normal, erau persoane nevoiașe și mă bazam pe faptul că se consolau la gân­dul că bogătanii chiar se lefte­reau în urma monetarei, în timp ce ei abia pier­deau acolo, câteva parale. Partidul gândise bine mișca­rea cu reforma: era întâia oară când săracii se simțeau egali, egali de‑adevăratelea cu cei bogați, fiindcă primeau aceeași sumă de la stat, indiferent de tona de bancnote pe care burjuii o vărsau în lăzile întocmite de noi în toiul nopții.

În prima parte a zilei n-am avut prea multe incidente și dacă lucrurile ar fi mers așa până la capăt, totul ar fi fost în regulă. Primisem de la Co­mi­tet cinci fete din clasa a opta de liceu, istețe foc, pentru că personalul nostru de la centru nu se prea pricepea la scripte, și fetele au fost salvarea noastră, cu ele ne-am făcut mai toată treaba. Problema mea nu era atât să controlez dacă lucrează bine cu înscrisurile, că erau o sumă de rubrici și rubricuțe care mai de care mai tâmpite, ci să le protejez de mocofanii lui Ionică de la Propagandă care roiau pe lângă ele și le ciupeau și le împungeau ca niște bădărani, de parcă intra­seră cu toții în călduri. Pe urmă mai erau și tovii de la Regiune, puși la ștaif, ce ne încurcau mai mult decât să ne ajute, că se învârteau cu mâinile la spate printre mese și erau mereu nemulțumiți, ba că așa, ba că pe dincolo, și beau cafele și fumau și mai țipau la mine și la tovarășul Ionică și la tovarășul Marincu ca să se afle în treabă și ca să arate ce mare sculă sunt, că reprezintă organele supe­rioare.

Probleme au apărut abia în jurul prânzului, până atunci mersese totul uns. O cauză poate să fi fost căldura, o căldură leneșă, copleșitoare, sau faptul că lumea venită să-și arunce banii pe apa sâmbetei se înmulțise și coada pleca acum din fața școlii, aluneca pe Strada Negru-Vodă până în dreptul magazinului de sticlărie Cușu, cotea pe Praporgescu și o ținea totuna până la seminarul Sf. Nico­lae. Mulțimea începuse să se enerveze. E un fapt. Se au­zeau proteste încă abia mocnite că de ce nu s-au băgat mai multe centre pentru schimb, că ce sunt ei de stau ca vitele la rând în soare, că sunt bătrâni, că sunt bolnavi și alte marafeturi și tontul de Ionică a intrat în panică și i-a tele­fonat Dogeanului să mai trimită vreo douăzeci de haida­maci că începe lumea să se miște.

Se anunța furtuna, e adevărat, dar încercam să fiu stăpân pe mine, să aștept cu calm ce se întâmplă. Prânzul l-am luat în cancelaria profesorilor, ne adusesem de acasă ce ne pusese fiecăruia nevasta în pachet. Tovarășul Ionică a scos o sticlă de tărie și pahare și i-am spus să-și bage dracu’ sticla în fund, că nu îngădui să se consume băutură atâta vreme cât eu sunt șeful centrului. În timpul ăsta schim­bul continua și fetele au fost înlocuite din mers cu alte fete, că obosiseră săracele, erau năuce de contactul cu lume de tot felul.

După-amiază nemulțumirile s-au întețit treptat, odată cu căldura care o luase razna pur și simplu. Am hotărât să înființăm două ghișee suplimentare și să trimitem după trei profesori de nădejde care doresc să facă muncă voluntară. Am pus la poar­tă cinci jandarmi cu misia să asigure intra­rea ordonată în școală. Pe stația de ra­dioficare am difuzat programe de muzică folclorică și înregistrări cu Fernic și Gri­goraș Dinicu. Dar lumea devenea din ce în ce mai agi­tată. La început se au­zeau proteste izolate despre așa-zisa hoție ce sta la temelia reformei monetare, că ei, adică oamenii de rând de prin ateliere și șantiere de construcții, s-au spe­tit mun­cind ca să câștige un ban și să le asigure o zestre fetelor sau să-și trimită băie­ții la învățătură și vine statul să le ia printr-o scamatorie tot rodul strădaniei lor de-o viață. Pe urmă protestele s-au înmulțit și vocile mul­țimii au devenit un vuiet ritmic, amenințător. Nu mai fuse­sem confruntat cu astfel de tâmpenii. Ce fa­cem? m-a între­bat tovarășul Ionică alb la față și tocmai asta aș fi dorit să știu și eu.

Tovarășii trimiși de Regiune plecaseră la masa organizată în cinstea lor de Comitet și ca să o spun pe-a dreaptă, nu mă deranja deloc absența lor. În timpul ăsta mul­țimea a început să fluiere și să arunce cu pietre în geamurile școlii și oamenii lui Dogu au flancat imediat de‑o parte și de alta șirul, până atunci organizat, ca să împie­dice un eventual asalt al huliganilor. Stăteam în pra­gul școlii și urmăream cu câtă dibăcie lucrau băieții lui Dogeanu, de parcă abia aștep­taseră acest moment ca să-și arate profesionalismul. În clipa când oamenii au început să strige să plece rușii, să plece comuniștii, jandarmii și-au scos pulanele și au pornit atacul. Loveau orbește în stânga și în dreapta în trupurile învălmășite ce încercau să se sustragă ordinii căreia i se supuseseră până atunci, căutând un adăpost izbăvitor, un spațiu de securitate. În locul stri­gă­telor de revoltă se auzeau acum icnelile și vaietele celor căzuți sub ploaia lovi­turilor.

Încăierarea să fi durat vreo câteva minute bune, cu momente de încrân­ce­nare maximă în care nu se prea înțe­legea de partea cui înclină sorții bătăliei. Neavând cu ce se apăra, mulțimea folosea sacoșele cu bani și în scurtă vre­me pavajul s-a acoperit cu mii de fluturași ce se zbă­teau prin aer, făceau volute grațioase și se așterneau cu­minți pe sol într-o risipă generoasă de hârtie. Pe urmă a apărut din Strada Negru-Vodă un pâlc de militari cu auto­mate, au ră­sunat somații, împuș­cături răzlețe, o parte a dintre huligani au fost înghesuiți în dubele lui Sașa iar alții, intrați în panică, au părăsit coloana în mare grabă, lăsând ca pradă de război valizele ticsite cu bancnote iar cei rămași au reintrat în rânduri deciși să se întoarcă în familie cu bănuții noi cu care vor trăi până la prima retri­buție. S-a așezat apoi o liniște posacă și coada s-a urnit ușor către ghișeele improvizate. Trotuarul oferea ima­ginea apocalip­tică a zeci de miliarde ce nu mai valorau nici cât o ceapă degerată.

La unsprezece noaptea am ajuns acasă. Eram sfârșit. Abia mă mai țineau picioarele. Florina mă aștepta cu masa, cum face întotdeauna când vin nervos de pe teren. Ei, cum a fost? m-a întrebat cu o blândețe matern-preve­ni­toare. Păi cum să fie, bine. Și m-am lăsat să cad într-un fotoliu.

Constantin Mateescu, Tablouri dintr-o expoziție sau Nașterea unei ficțiuni- în curs de apariție la Editura Cartea Românească