Tainele inimii

Excelentul film al lui Jacques Audiard, “De battre mon coeur s”est arrete”, m-a dus cu gandul la “Mean Streets”. E, poate, de vina amestecul detonant de disperare si furie bruta. Sau fervoarea lui Romain Duris, avand ceva dintr-un tanar De Niro. Sau frizura, amintind de Harvey Keitel. Sau textura frustra si intunecata a imaginii. Sau obsesia salvarii si sentimentul damnarii. Oricum, mi-a amintit mai mult de pelicula lui Scorsese, decat de “Fingers”-ul lui James Toback, sursa inspiratoare a acestui remake francez, pe care, ce-i drept, am vazut-o acum multi ani pe o caseta video harsaita. Dar cand ma gandesc la acel film, despre un pianist odata promitator (Harvey Keitel, din nou), acum lucrand ca recuperator pentru un tata pungas, imi vin in minte ziduri albe si muzica de pian melancolica. In tot cazul, o atmosfera austera, “arty” si fatalista care acompaniaza un studiu al disparitiei spiritului creativ si, deci, al mortii sufletului personajului principal. Insa versiunea lui Audiard este febrila, imediata, strabatuta de speranta: o poveste despre un tanar care isi recupereaza sufletul – pana la un punct. Multe cronici spun ca partile cele mai intense si mai captivante din “De battre mon coeur..” sunt translate cuvant cu cuvant din “Fingers”, insa inima pulsanda a acestui film schimba totul, pentru ca mie mi se pare ca seamana putin cu originalul. Bravo, asadar, pentru Audiard. Story-ul cu care el ne loveste este ca o directa in plex si isi trage substanta din mostenirea contradictorie pe care Tom, eroul, o are de la parintii sai: violenta de la tata si inclinarea artistica de la mama; cele doua impulsuri inotand, in simbioza, in aceeasi pisicina genetica, pare sa ne spuna Audiard. Regia distonanta e preocupata de contrastul dintre lumina si intuneric (avem un Paris cenusiu, deprimant, departe de ilustratele turistice), dintre moral si imoral, speranta si resemnare – si subliniaza percutant duelul dintre sensibilitate si loialitate filiala. Tom se scindeaza pana-n varful degetelor care-i servesc, si ele, unor scopuri contradictorii, cand artistice, cand agresive.

Romain Duris arde ecranul cu intensitatea sa. In loc sa imite explozivitatea latenta a lui Keitel, actorul opteaza, cu inteligenta, pentru un amestec de pasiune nesigura si anxietate vibranta iar interpretarea sa plina de forta functioneaza ca o ancora pentru conceptualizarea uneori schematica a personajului sau torturat, operata de Audiard si co-scenaristul Tonino Benacquista. Natura duala a lui Tom ne cere sa ne suspendam scepticismul (e greu de crezut ca un tip atat de dur e obsedat de Bach) si totusi Duris – care arata mereu ca si cum ar fi dormit in hainele de strada – e o prezenta magnetica, cu niste ochi care-i fug in cap, miscari de mana frenetice si zambet inscrutabil, toate redand o viata interioara fracturata.

Atunci cand el decide sa-si reia lectiile de pian, potentiala sa salvare vine de la o pianista chineza; inabilitatea acesteia de-a conversa cu elevul sau e o reprezentare simbolica a luptei catartice a lui Tom de-a comunica cu pulsiunile sale artistice.

Cu o camera mereu subiectiva, ce conjura o proximitate intima gratie planurilor secventa si a prim-planurilor stranse, Audiard isi infuzeaza drama cu viata si energie. 8 premii Cesar scontate si binemeritate.

De battre mon coeur s”est arrete – Si inima mi se opri in loc; regia: Jacques Audiard; cu: Romain Duris, Emmanuelle Devos, Niels Arestrup; Independenta Film; premiera romaneasca: 10.03.2006