Tăinuiți-mi supărarea/ de Ștefăniță Lechea

Tăinuiți-mi supărarea, tăinuiți-mi gândul greu

Și atunci eu voi rămâne, codrilor, cu voi, mereu
Și-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel ‘nalt
Mărunțică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt

Lâng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frământă vântu-n brazi și frunza-n plopi
Și în unda-i liniștită, lacul verde s-o încapă
Ca și cum ar fi zidită cât în aer și în apă

Iar prin ceața străvezie de un verde-albastru închis
Coperișul ei să fie din șindrilă și din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc
Colo sus, lângă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc

Când s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cer
Să rămân, pe totdeauna, al Credinței cavaler
Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morții
Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porții

Iar când zorii s-or desface și păduri vor fumega
Peste lume va fi pace și lumină-n casa mea…