Taisuri de credinta

Costion Nicolescu detine in buna masura acest dar* . Copt in anii ’70 la caldura – atat de fecunda pe atunci! – a lui Ioan Alexandru, forjat apoi in nenumaratele convorbiri cu Horia Bernea, familiarizat cu gandirea lui Dumitru Staniloae ca si cu universul tarkovskian, apropiat de IPS Bartolomeu Anania si IPS Serafim Joanta, petrecand sute de ceasuri de comuniune alaturi de Sorin Dumitrescu si Mihai Sarbulescu, de Paul Gherasim, Cristian Mandeal si Horia Pastina, Costion Nicolescu a capatat cu vremea (ajutat esential de Maria, sotia sa) statut si alura de stalker. “Exista, spune el, o stiinta a starnirii si o stiinta a ascultarii. Cel care intreaba (adesea prin simpla prezenta) se cere sa fie un stalker, o calauza care sa conduca atat pe cel chestionat, cat si pe cei care vor citi, in Zona. Iar pentru noi Zona este lumea lui Hristos in Treimea Sfanta”.
Insusi termenul “convorbire” spune mult. Nu interviu, ceea ce implica pentru intrebator un simplu rol gazetaresc, de “receptor-transmitator”. Nu “dialog”, adica egalitate intre parteneri, notiune resimitita, deci, ca frizand vanitatea in cazul “reporterului” si lezand, la limita, orgoliul invitatului. “Convorbire” va sa zica locul median, unde intrebatorul se propune ca ecou conducator dar si producator de sens. Sau, ceva mai pretios vorbind, ca athanor pentru procesul alchimic initiat de maestrul alchimist.
Realizate intre 1992-1997, convorbirile lui Costion Nicolescu (v. si vol. Riscul de a fi ortodox, 2002) sunt perfect actuale si au intotdeauna ceva odihnitor – rassurant, ar zice francezul – chiar si cand partenerii sunt mai incomozi prin temperament si impuls polemic. Fie ca-l vedem pe Ion Ratiu entuziasmat de Athos, dupa pelerinajul din 1995, ca impartasim gandurile PS Justinian Chira despre tinerete si batranete, sau ca-l vedem pe Sorin Dumitrescu deplangand actuala “uriasa penurie de scriitori bisericesti si de vorbitori” (“trebuie sa ne adaptam pledoaria, cateheza, conceptualismului care caracterizeaza felul de a rationa al insului contemporan”, ceea ce nu poate veni decat din zona invatamantului teologic), fie ca discutam cu IPS Andrei Andreicut despre nerealismul lui restitutio in integrum sau cu Mihai Sarbulescu despre rotundul universal si atemporal al picturii (“Ce este pictura? Este un mestesug. Poti spune ca mestesugul lui Rubliov este un mestesug crestin, iar cel al lui Hokusai unul pagan? Nu poti”), – peste tot mintea ti se linisteste. Asta chiar si cand este obligata sa lucreze cu contrarietati si inconveniente. Mintea aduna, selecteaza, rontaie, se incrunta, rezuma, concede sau extinde, dar intotdeauna iese linistita, convinsa ca nu e singura si ca nu e totul (de) pierdut. Ce altceva sa faca rostul unei convorbiri spirituale adevarate?
Adevaruri si revelatii.
“Cred ca cel mai usor se poate uni Europa pe temeiurile omului traditional, conchide Horia Bernea. Mi se pare mult mai apropiat de un taran de aici, in ceea ce este profund uman si profund civilizatiei sale, unul din Spania sau din sudul Frantei, decat burghezul de la 1800, care era tributar unor habitusuri de viata locale”. Si tot Bernea: “Am inceput sa vad ca occidentalii erau niste barbari in mileniul intai si ca iradierea tuturor tipurilor de civilizatie venea din Est, in timp ce mileniul al doilea a fost dominat de Vest”.
“Societatea Evului Mediu nu se baza pe un cod de legi scrise, rigide prin natura lor, ci pe obicei, care se adapteaza tot timpul (…) Evul Mediu, desi a inventat economia de piata si mecanismele care aveau s-o dezvolte, nu se baza pe salariat, pe subjugarea unui om de catre altul, ci pe contractul pentru un teren. Seniorul asigura lucrarile de interes general, taranul lucra pamantul” (Regine Pernoud, medievista, 1909-1998, specializata in Jeanne d’Arc, v. o calda pledoarie pentru ecumenismul crestin la p. 129).
Sunt si adevaruri dureroase, dar care ard din iubire, numai pentru a cauteriza si vindeca. Asa este convorbirea cu Horia-Roman Patapievici: “Institutia numita B.O.R. nu imi trezeste respect si de aceea nu am incredere in ea ca institutie. Ma incurajeaza cativa dintre tinerii preoti pe care i-am cunoscut si cativa dintre cei care au in jur de 45 de ani. Oameni demni, ravnitori, deschisi, lipsiti de trufie (…) Ce ma deprima cel mai mult este incompetenta sufleteasca, badarania inimii si nesimtirea cu care practica si speculeaza trufia sutanei (..) Cei mai multi preoti (dintre cei pe care i-am cunoscut) sunt lipsiti de cea mai elementara cultura a inimii (…) Eu discut despre credinta si Dumnezeu cu prietenii mei, care sunt toti laici. Nu o fac aproape niciodata cu preoti, pentru ca acestia, dincolo de jargonul de care uzeaza fara sa-l priceapa (ma gandesc la pastisa natanga de limbaj liturgic pe care au deprins-o mecanic prin seminare), nu vorbesc niciodata despre credinta si Dumnezeu. Spre pilda, preotul care a slujit cadavrul tatalui meu discuta cu precadere despre casetofoane si haleala”.
Costion Nicolescu nu ezita sa adnoteze: atitudinea lui H.-R.P. “fata de B.O.R., in ciuda unor elemente negative real existente si manifestate in structurile ei administrative sau spirituale, sufera in mod evident de o lipsa de informare apropiata, de generalizari pripite, de o anumita patimasa inversunare”. Dar in final tot el subliniaza: “salvator este faptul ca toate spusele sale critice sunt insotite de o durere compatimitoare si de o aspiratie spre o stare izbavita”.
Cata vreme putem dialoga astfel, putin, dar cu folos, auzindu-ne reciproc si nu monomaniacal, Zona ne ocroteste inclusiv ratacirile.

Costion Nicolescu, Bucuria convorbirii, Editura Teognost, 2006, 303 pag.